Căpitanul Hatteras-spre Pol, către gheţuri

Revin spre textele lui Jules Verne cu aceeaşi pasiune melancolică cu care redeschid prozele grafice ale lui Hugo Pratt. Din ambele se iveşte un fir al aventurii şi al mitului, dinspre ambele ajung până la mine ecourile unor camere îndepărtate în care mi se pare că am mai păşit, cândva, în altă viaţă, ambele întruchipează, dincolo de evuri şi de deconstrucţii, capacitatea imaginaţiei de a-şi apropria lumea, acoperind-o de o reţea de semne descifrabilă ca prin transă.

În literatura lui Verne,” Călătoriile şi aventurile lui John Hatteras” este un roman al Nordului, al polului şi al gheţurilor. Aparţinând epocii de început a eposului vernian, “Căpitanul Hatteras” este un poem epic încărcat de obsesiile unui întreg timp. Ce se află în spatele barierei de frig a spaţiului boreal şi care poate fi calea spre a atinge acel punct în care toate se unesc, Polul suprem, polul hipnotic: din aceste întrebări se naşte textul lui Verne, unul în care sagacitatea ştiinţei lasă loc, majestuos, exploziei coşmarului de flăcări şi de nebunie. Aici, geniul lui Verne se apropie de cel al lui Poe. Peste ani, ca un omagiu, Verne scrie, în ” Sfinxul gheţurilor”, o continuare la “ Arthur Gordon Pym”. Ceea ce îi uneşte este extraordinara lor abilitate de a visa, întinzând pe fresce himerele lor.

Cartea lui Verne este cartea acestui Nord la care visează, psihedelic, Iuliu Cezar Săvescu, simbolistul ce îşi închipuie rigoarea funebră a îngheţului polar. Aventura lui Verne înseamnă pătrunderea în acest domeniu prin excelenţă al morţii. Moartea este, aici, omniprezentă. Ea poate fi frigul ce înghite pe oameni şi îi plasează în captivitatea mormântului bătut de vânturi. Ea poate fi foamea şi boala ce dau târcoale navelor strânse în menghina de gheaţă. Ea poate fi furtuna teribilă de ninsoare ce se abate asemeni unui giulgiu peste trupuri. Ea poate fi ceata de urşi polari flămânzi ce atacă, apocaliptic, tabăra oamenilor izolaţi . Ea poate fi marea populată de insule- sicriu,populând acest infern dantesc: mugetele urşilor izolaţi pe bucata de gheaţă în derivă este imaginea terifiantă a acestui sfârşit atroce, ca într-un coşmar. Moartea este semnul pe care oamenii îl întâlnesc, atunci când trec de pragul fatidic şi se avântă în domeniul crepuscular al nopţilor polare.

Cartea lui Verne este anatomia unei monomanii tragice, de erou antic. Căpitanul Hatteras este un personaj din stirpea romanticilor obsedaţi, pentru care nimic nu mai contează. În mitologia lui Verne, dacă Nemo este elementul marin iar Robur largul de spaţii al văzduhului, Hatteras este însuşi Nordul. Determinarea sa suicidară o evocă pe aceea a byronianului Manfred. Acolo unde alţii se opresc, împietriţi de groază, căpitanul englez este atras, magnetic, de Polul Nord. Între acest punct şi fiinţa sa se ţese o legătură imposibil de sfărâmat. Obstacolele se frâng în faţa acestei voinţe inumane,măreţia sa are o aură de nebunie sacră. Pe uscat sau pe ape, călătoria sa nu se poate întrerupe înainte ca Hatteras să nu se confunde cu Nordul însuşi.

Fuziunea himerică dintre geografia Nordului şi nebunia lui Hatteras acordă paginilor de final ale romanului o creştere simfonică. Polul Nord este vulcanul pe ale cărui coaste accidentate urcă Hatteras. Nordul este, ca în moartea lui Empedocle, un foc ce arde, mistuind şi aruncând în văzduh fragmente cosmice. Apropierea Nordului deşteaptă în Hatteras un instinct suicidar de semizeu wagnerian. Marşul său este marşul către arderea ultimă, spre contopirea cu materia ce se reinventează, în explozii şi groază.

Geniul lui Verne acordă Nordului privilegiul de a cere preţul teribil al nebuniei celor care ajung până în pragul său. Hatteras este atins de mâna demonică a Polului. Căpitanul întors în Anglia este doar un bolnav închis în trupul său. În azilul în care îşi află liniştea, Hatteras este în comuniune cu Polul ce l-a înghiţit. Alături de câinele său, el înaintează, curajos şi orb, către Nord. Către Nord, mai departe, fără ca nimic să îl mai poată smulge din transa sa eroică.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Un minunat text, după o lună de secetă, pe care am traversat-o citind alte frumoase si inspirate publicări in inegalabilul Lapunkt. Desigur, scrierile Dvs. nu au egal, indiferent de tema aleasă. In ceea ce privește cucerirea polului boreal, austral, precum si a munților inaccesibili, mă declar ne interesat. Anticii, au avut înțelepciunea de a considera aceste altare ale normalității planetei, tărâmuri ale zeilor, lăsându-le neatinse de viața obligatoriu poluantă a oamenilor. Până si Fram ursul polar al copilăriei mele, a realizat ca perturba echilibrul patriei strămoșilor, prin metehnele dobândite in lumea circului fara de sfârșit. Anticii au dispărut, nerăbdarea de a nu lăsa nimic neexplorat, ne subjugat, a învins, si ca atare, a dispărut in ruine si Graecia Magna a lui Empedokles. Rămân, din fericire, scrierile din unicul, minunatul Lapunkt. Cu bucuria reîntâlnirii, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *