Aproape de zei (2)

Lumea de sus, din acropola de unde zvâcnesc în lumină edificiile antice, nu este ceea ce pare a fi. Atena de astăzi, așa cum o simt sub pașii mei și în dioramele ce-mi invadează privirea din toate vârfurile amprentate de străluciri solare, se află la confluența unor perspective diferite, deopotrivă spațiale și temporale. Chiar dacă harta online, la care sunt permanent conectată prin aplicația Google Maps, mă ajută să nu mă rătăcesc, constat curând că aici legile orientării convenționale nu funcționează și că nu toate drumurile duc spre situl arheologic din Parthenon.

IMG_4211_biserica_Akropolis IMG_4218_straduta_Akropolis IMG_4292_teatrul_Dionysos IMG_4312_Parthenon

În mijlocul lui iulie, doar briza mării mai îmblânzește arșița Atenei, lăsând călătorul răvășit de atâta frumusețe să se înfrupte din întreaga splendoare a zilelor de vară. Norii ocolesc cu delicatețe cerul metropolei, îndemnându-mă să încep urcușul mai degrabă intuitiv, ghidată de un simț natural, pe străduțele înguste, mărginite de mici biserici din piatră, păstrate din vremuri mai apropiate, și de case tradiționale cu cafenele la parter, cu terase încărcate de flori atârnânde până la umerii turiștilor, cu steagul Greciei arborat pe aproape toate fațadele, indiferent dacă sunt locuințe familiale sau instituții publice. În același perimetru situat la baza vechii lumi, îmi atrag atenția două clădiri de patrimoniu, a căror simbolistică atestă ideea că principiile echilibrului universal și-au extras seva durabilă din matricea primelor academii ateniene, din reacția catalitică a ideilor platoniciene cu dialogurile socratice și dintr-un sistem educațional devenit, peste veacuri, un respectabil arhetip al învățământului renascentist: prima Universitate din Atena, întemeiată în 1837, după cucerirea independenței de stat a Greciei, precum și a șaptezeci și patra școală primară grecească, fondată în 1875, valoroasă mai ales datorită arhitecturii în stil neoclasic a clădirii.

Privit din depărtare, complexul arheologic de pe Akropolis se aseamănă unui bastion inexpugnabil. Pe versanții abrupți, pietrișul imbricat peste straturi adânci de memorie a umanității, răscolit din loc în loc de oaze de măslini cu frunze viguros ascuțite, pune o stavilă tenace în calea vânturilor și a uitării. Odată descoperită intrarea de pe strada Dionysiou Areopagitou, pe care o recomand, de altfel, viitorilor pelerini – căci mai există o cale de acces, dinspre vechea Agora ateniană -, incursiunea regresivă în timp poate începe… Pentru prima dată resimt căldura și mi se pare că ascensiunea pașilor se sincronizează cu înfocarea treptată, dar sigură, a unui imaginar termometru ambiental. Mi-aș dori ca în locul încălțărilor moderne să port crepide comode, croite în stil antic și pliate perfect pe confruntarea cu relieful accidentat. Nicăieri nu se prelinge vreun fir de apă.

IMG_4313_Erechtheion_Cariatide IMG_4316_Erechtheion_Cariatide IMG_20170714_frize_Muzeul_Akropolis IMG_20170715_Odeon IMG_20170715_panorama_Odeon

Teatrul lui Dionysos mă transpune în reveriile inaugurale din încețoșata epocă a nașterii tragediei, cu mult înaintea erei noastre. Pietrele amfiteatrului, auditoriul semicircular, scena – inima spectacolului, toate sunt acolo dintotdeauna, și le pot capta fiorul, robustețea decorurilor pe care doar ochiul interior de argus le distinge și regia încremenită într-o consecventă istorie a măștilor, a corifeilor antici, a cuvântului cu har simbolic și a gesturilor ritualice. Nu-mi dau seama cât timp zăbovesc așezată pe un scaun de piatră al teatrului, cu melancolia ancorată într-un trecut des reprezentat în proiecțiile mele de lector sau de spectator, apoi citit în volumele unor Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, ori în studiile teoretice despre teatrul antic, de unde cel puțin numele lui Guy Rachet îmi zburdă prin minte asemenea unui laitmotiv tonic. Timpul meu își pierde coordonatele – ori acestea nici nu mai contează aici și acum -, iar singura rațiune căreia mă dedau cu toată voluptatea e cea divină și cosmică, e acel Logos suprem al stoicilor, destinul inexorabil al omului antic, a cărui efigie doar hybrisul cutezător o mai zgâria, inutil, câteodată.

Puțin mai sus se adâncește panorama Odeonului, teatrul construit ulterior, în jurul anului 160 d. Hr., cu susținerea financiară a celui căruia îi poartă numele, Tiberius Claudius Herodes Atticus. Construit din marmură albă și mozaic policrom, vegheat la sud de ecourile Mării Egee, dar împrejmuit drastic pe culmi de un gard pentru a împiedica intruziunea turiștilor, monumentul este și astăzi unul dintre cele mai căutate spații de spectacole, cu reverberații afective imposibil de recuperat în altă parte a lumii.

Drumul se continuă spiralat și tot mai abrupt, până când măslinii se răresc, iar locul lor este luat de scări monolitice de marmură, ce urcă vertiginios spre Propylaea, poarta de intrare înălțată de civilizația miceniană. În sfârșit pășesc pe Akropolis, dar aerul se rarefiază sub tăișul de foc al soarelui. Trebuie să mă opresc și, sub pretextul culegerii unor imagini pitorești, încerc să-mi revin în simțiri. Aici, sus, totul e cumplit de fierbinte. Aproape de zei, lumea devine un glob incandescent a cărui văpaie îmi arde irișii, alveolele pulmonare, celulele fine în care se plămădește dorul vieții. Mă așez la umbra portalului uriaș, pe marginea unui vechi canal (oare ce fire de apă vor fi șerpuit pe aici în vremuri imemoriale, căci eu nu văd decât praf mușcat de vânturile sălbatice ale înălțimilor?) și-mi recuperez condiția fizică printr-un set de exerciții de respirație. Mă preling apoi ca o nălucă pe latura sudică a Parthenonului, spre un colț unde aud un susur cu stropi de promisiuni răcoroase. Într-adevăr, izvorul presimțit e aproape. Îmi scufund brațele și fața în apa zeilor, iar apoi mă prăbușesc sub coroana stufoasă a unui măslin, cu ochii țintă spre cerul întrezărit printre ramurile răzlețe. Alături de mine, alți cinci tineri eșuează în aceeași condiție. Îi privesc zâmbind și parcă încep să mă simt mai bine.

IMG_20170715_Propylaea2 IMG_20170715_scoala_primara_1875 IMG_20170715_straduta_Akropolis IMG_20170715_teatrul_Dionysos

Îmi aranjez pălăria cu boruri largi, căutând o protecție suplimentară împotriva sulițelor toride, și, înainte de a explora împrejurimile, mă documentez minuțios de pe fiecare panou în limba engleză. Descopăr cu surprindere o suită de informații genuine pe care dicționarele de mitologie, de simboluri și de antropologie a lumii antice le-au pierdut din vedere. Impresionantul monument cunoscut sub denumirea de Parthenon [http://odysseus.culture.gr/h/2/eh251.jsp?obj_id=912], construit în stil doric, a fost dedicat zeiței Atena Parthenos, ocrotitoarea străvechii cetăți. Cu o zi înainte, la Muzeul Akropolisului, admirasem minunatele frize de marmură reprezentând scene războinice ori desprinse din miturile cosmogonice, eroice și etiologice grecești. În exterior, pe dealul învolburat de istorie, se poate observa ambivalența divinității, în măsura în care Atena, simbol al păcii, distilează în profunzimi curajul și victoria (Nike) în timpurile războinice. Așa se explică faptul că spre latura de vest a Parthenonului se înalță templul închinat zeiței Atena Nike, construit în stil ionic, de o grație și o perfecțiune a formelor dătătoare de fiori.

Situat în apropiere, Erechtheionul aparține, deopotrivă, Atenei Polias și zeului Poseidon, evocând astfel furtunoasa lor înfruntare pentru supremația asupra vechii cetăți. Spre apus, în partea dedicată lui Poseidon, soarele coboară printre coloane, iar unghiul dinspre miazănoapte se taie brusc în abis, ca o poartă invizibilă de trecere, prin ritualul imolației, spre lumea cealaltă. Spre sud, pe un soi de terasă de marmură, șase cariatide modelate din esența Frumosului universal levitează indiferente deasupra timpului și crepusculului marin… Mă hotărăsc să mai rămân puțin pe Akropolis la umbra templelor din flori de piatră.

 

(Va urma.)

 

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Am recitit incredibil de inspirata descriere a sanctuarului primordial al civilizației noastre. Fotografiile, cu cât le revăd, cu atât ma fascinează mai mult. Exponențial, cresc regretele pentru cei patru ani de minunată lectură, pierduți. Voi începe si eu, propria-mi regresiune in timp, pe cât de instructiva, pe atât de dorită. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *