Jurnal de taxi 9

Mi se întâmplă uneori ca în periplul meu citadin să întâlnesc oameni faimoși, celebrități, vedete, staruri, sau cum s-or numi prin mediile unde sunt atât de familiari. Se urcă în mașină cu o sobrietate preocupată, de oameni obișnuiți, sperând, probabil, să nu fie recunoscuți. Mă încearcă un sentiment ciudat, să nu contribui și eu la agresiunea necunoscuților care-i inoportunează cu discuții improvizate pe diverse teme, cu felurite nimicuri, de parcă s-ar cunoaște de când lumea. Ezit dacă să îi las în pace sau să le vorbesc formal, prefăcându-mă că-i văd pentru prima dată. Totuși, acești oameni își asumă celebritatea, încât ignoranța premeditată n-ar fi o dovadă de impolitețe? De data asta o doamnă cochetă nu m-a surprins cu prezența ei fizică. Părea o figură cunoscută, dar nu aveam certitudini metafizice. Abia când s-a așternut la vorbă cu un interlocutor de buzunar, telefonul, o dimensiune aparte a ființei sale, acustică, m-a făcut să tresar. Vocea.

Eram copil și mergeam să văd filme la video în săli clandestine, improvizate la subsolul unor localuri. În mijlocul încăperii insalubre trona o masă de lemn, scorojită, sub o mușama pe care era așezat un imens cub pe ecranul căruia jucau în voie niște purici colorați. Aveam și noi din aceia acasă, numai că ai noștri erau alb-negru. Era suficient ca cineva să introducă o casetă supradimensionată, de dimensiunile unei cărămizi, în carcasa de plastic, ca imaginile să joace frenetic în fața noastră. Moblierul sărăcăcios, care contrasta cu tehnologia occidentală ce se găsea pe el, era completat de vreo zece rânduri de scaune din lemn, incomode, cu picioare metalice, care rar se nimereau patru la aceeași dimensiune, iar atunci când se mișcau făceau un zgomot infernal în contact cu mozaicul de pe care fusese îndepărtat la repezeală linoleumul, pentru a nu se degrada avuția poporului de către o sleahtă de tineri cu fumuri occidentale în cap. În general se difuzau filme cu arte marțiale, pe gustul publicului, cu eroi care băteau tot, precum Bruce Lee, Chuck Norris, Jackie Chan, Jean-Claude Van Damme, sau filme chinezești din aceeași categorie. Dar se mai nimereau, ce-i drept rar, și câte o nominalizare la Oscar cu personaje care aveau și altceva în afară de mușchi.

Aflasem de la un amic de pe scară, ceva mai mare, că în aceeași sală, la ore mici, se difuzau altfel de filme, din categoria celor interzise minorilor. Deși, la intrare, cinefilii nocturni primeau cu generozitate, în loc de programul spectacolului, un produs foarte căutat pe vremea lui Ceașcă, respectiv sulul de hârtie igienică, scaunele mai păstrau, unele, diverse pojghițe unsuroase. Cu toate acestea, scârba nu putea înfrânge dorința noastră de a vedea și alți eroi, decât cei ai muncii socialiste.

Pe atunci eram fan Tom Cruise. Aveam o prietenă care pur și simplu îl adora și, evident, dacă doream să-i câștig simpatia trebuia să fiu la curent cu toate scenele magistral jucate de celebrul actor. În acea sală de lumea a treia îmi țineam răsuflarea alături de Maverick, în timp ce spinteca vazduhul cu al său supersonic sau clipoceam suav la scenele mai tandre, când se întorcea din misiune și se strecura poznaș lângă frumoasa Charlie. Alteori, mă lăsam furat pentru o clipă de iluzia că sunt născut de ziua Americii, pe un alt meleag. Și toate acestea mijlocite de vocea care se afla acum lângă mine. Irina Margareta Nistor. Acea voce puțin guturală, deși uneori surprindea prin tonalități înalte, care eufemiza la sânge limbajul colorat al băieților de cartier, la fel de colorați. O voce parodiată îndelung, sursă de miștouri postdecembriste, pentru că nicio înjurătură pe micul ecran nu putea depăși suprema ingerință: ”La naiba cu tine!”. Dar cu atât mai fermecătoare.

Să tot fi trecut jumătate din cursă când m-am hotărât să-mi dezleg limba:

  • ­Nu v-am mai auzit vocea de când eram copil. E ceva timp de atunci. Și totuși, parcă continuați o discuție întreruptă ieri, odată cu sfârșitul unui film…
  • Da, a fost o perioadă frumoasă. Din păcate acum nu mai traduc filme. Cel mult niște promo-uri sau recomandări pentru cinefili.
  • Mă bucur că v-am întâlnit. Am devenit puțin melancolic, gândindu-mă în câte împrejurări m-a însoțit vocea dumneavoastră.

Aproape ajunsesem la destinație, un cartier cochet de case, strivite parcă de colosul sferic ce se înălța în plan îndepărtat și purta denumirea de Arena Națională. Opresc mașina în dreptul unei case, ajut la coborâre, returnez un buchet de flori, probabil primit, pe care-l asezasem cu grijă în portbagaj, si nu am mai auzit decât zgomotul cheii în broasca porții, ca un clinchet de clopoțel. O voce metalică

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *