Interviu trinitar în Elysium

-Distinse spirite tutelare ale Puterii și istoriei, încep prin a vă adresa calde mulțumiri pentru acceptul Vostru de a purta o convorbire sub forma unei mese rotunde, despre diversele aspecte ale umanității de atunci, de apoi și de azi. Am fost dintotdeauna convins că un asemenea colocviu nu poate fi dezvoltat  decât cu cei care au condus lumea, iar apoi, ajunși în Elysium, s-au desăvârșit cu totul obținând acea putere de a cunoaște trecutul, prezentul și viitorul terestru.

Caligula: Cu acordul imperialilor mei con-spiratori, adică aceiași întru spirit cu mine, aș dori să clarificăm pentru început câteva aspecte, ca să nu aberăm mai apoi precum  poetul pe buza vulcanului; de mulțumiri nu avem nevoie, calde cu atât mai puțin aici în Elysium. E drept că în perioada terestră, fiecare dintre noi nu putea concepe să nu i se aducă mulțumiri… fierbinți chiar, deși  nu-și aveau rostul, pentru că un conducător adevărat nu face nimic pentru a i se mulțumi, ci pentru a avea el un profit, adică a se mulțumi pe sine însuși. Aserțiunea cu masa rotundă ține de impertinența supușilor care cred că dacă le accepți colocvialitatea, sunt egali cu tine; o masă, mai ales în acest context, e bine să aibă niște limite „formale”, căci rotundul duce la o învârtire în care nu mai știi cine cu cine e. Deci, să rămânem la patul convivial al fiecăruia… imperial sau nu…

-Da, e un punct de vedere interesant. Doresc să remarc că nu întâmplător am apelat la ilustrele Voastre persoane, intrigat fiind de faptul că fiecare  dintre Voi a avut un sfârșit abominabil, sângeros! Cum vă explicați finalul nefericit? Aș începe cu ilustrul Caius Iulius…      oribilul cezaricid de la Idele lui Mars, deşi te-a eliminat fizic, a contribuit parcă la o adevărată nimbare a gloriei tale în posteritate …..

Caesar: Eroare, tinere interlocutor terestru. Cercetând retrospectiv, constat că am greşit tocmai în ceea ce mă consideram mai tare – în persuasiunea diplomatică. Ajunsesem să cred că diplomatul şi politicianul Caesar trebuie crezut precum scriitorul. Or, lucrurile nu s-au mai potrivit de la un moment dat.

-Dar, iartă-mă că intervin, posteritatea te consideră atât un mare diplomat, cât şi un scriitor exemplar. I-ai inspirat pe mulți, ca model…

Caesar: Modelele sunt, în general și în particular, pentru persoanele debile… iar dacă te referi la cele două scrieri de Comentarii,  ei bine, îţi voi mărturisi că, din punctul meu de vedere, ele reprezintă expresia literară şi obligatorie a diplomaţiei, cel puţin pentru gloria ulterioară. Un diplomat , care nu are simţ literar, adică nu e capabil să-şi stilizeze până la ficţiune (făcându-se totuşi crezut) propriile intenţii şi făptuiri, nu are ce trata cu alţii. Fără să   presupunem  şi reciproca : unui scriitor nu trebuie să-i pretinzi simţ diplomatic. Ar fi ridicol…  Catastrofele apar atunci când scriitorii, artiștii, vor puterea, crezându-se altceva decât sunt. O spun fără nici o urmă de desconsiderare, cu realism.

bizar 9

 

– Deci diplomaţia ar însemna şi o anumită disimulare, ca să nu-i spunem mai direct minciună ?           Caesar:  Pe Iuppiter Cel Foarte Bun și Foarte Mare, fără cuvinte mari …  e  total nediplomatic…. NU : este vorba, pur şi simplu, de a şti ce vrei, fără să o afirmi în gura mare. Spre exemplu, predarea barbarului Vercingetorix a fost rezultatul unor abile mişcări diplomatice prin care    i-am învrăjbit pe mărunţii gali în aşa hal, încât chiar conducătorii lor au decis să mă cheme în ajutor şi să ni-l predea pe tânărul răzvrătit. (Am mers cu gânduri de pace  romană , căci, din câte ştii, noi niciodată nu am iniţiat un război, ci peste tot am dus trupe pentru a menţine concordia,   să-i educăm pe ceilalți întru Pacea Romană). Desigur că eu mi-l imaginasem,  dintru început,  strangulat în Carcera Mamertină , dar nu era s-o afirm  cu voce oratorică, nici în For, nici în Senat.  Orice  conducător lucid își dorește o Patrie strălucitoare prin ordine, disciplină și putere, iar acest lucru nu poate fi realizat prin înfrângerea dușmanilor și a adversarilor, ci doar prin  darea lor peste prag, adică latinește zicând, prin eliminare. Eu doream puterea; or, nu puteam să o obţin decât sporind Patria  care, în fond, tot a mea urma să fie. Probabil că totuși  asta au adulmecat-o  Cassius şi ceilalţi ; până la urmă tot degeaba, căci plăpândul Octavianus a perfectat ceea ce n-am reuşit eu. Ca să închei totuși, pe moment, subliniez  că doar un om inteligent ştie să mintă diplomatic,  etimologic adică, cum ar spune distinsul Varro, căci mintea şi a minţi au rădăcină comună.  Depinde și pe cine ai în spate…

– Adică , e de dorit  să te ajute şi zeii. Ştiu că ai scris în tinereţe un frumos și hieratic poem „Laudă lui Hercules “ .                 

Caesar:  Nu au nimic diplomaţia și puterea cu zeii, altminteri prea ocupaţi cu adulterele şi incesturile , sau cu aratul la nesfârşit pe agrestele întinderi italice. Puterea e cea care trebuie să îți stea la spate. Legiunile mele şi strălucirea Romei îmi dădeau o încredere mai mare decât toate divinităţile ştiute şi neştiute. Puterea  mi-a dat şi siguranţa de a scrie, chiar detaşarea de a o face la persoana a treia; un bun diplomat, în momentul în care e scriitor, ştie să se dedubleze. Un conducător care-și descrie fidel  făptuirile, nu e nici scriitor – căci îi lipseşte graţia ficţiunii – dar nici diplomat, căci nu face altceva decât să trădeze puterea care îi stă la spate;  e  cel mult un jalnic autor de anale.  Citatul  poem de tinereţe, din cât îmi amintesc, l-am scris tocmai ca pe o laudă adusă Puterii, nicidecum vreunei zeităţi cu ghioagă în spinare dar fără prea multă inteligență în cap.

– Deci întreaga subtilitate a diplomaţiei vizează, în ultimă instanţă, doar supunerea celuilalt (a celorlalţi, popoare sau adversari individuali), spre a te dovedi tu cel mai bun ?       

Caesar: …nicidecum, și sper că urmașii mei întru Putere, aici de față, o vor spune și ei ! Nu supunerea celuilalt , ci eliminarea lui ; nu să te dovedeşti cel mai bun, ci singurul bun ! Altminteri la ce ţi-ar mai servi puterea?  Dacă, spre exemplu, noi nu eliminam Cartagina, putrezită în corupția și cruzimea orientală, cum am citi azi Eneida?  În timpul din care vii tu, există două popoare care înțeleg măreția Puterii… bine că noi eram unici…            

bizar 4

–  Dar magnificule Caesar, înseamnă că doar cei puternici au dreptul la conducere, la strategie diplomatică, doar ei au scriitori diplomaţi ? Nu e o nedreptate a istoriei ?      

Caesar: Constat că sunteți robiți unor formule ridicole, mărunte, mincinoase, dar pe care le utilizați pentru că ar da bine… hălăduind prin Elysium am dat de unul venit recent…  mi-a mărturisit că fusese ucis de ai lui, așa că am intrat într-o instantanee compasiune, deși el nu a fost victima pumnalelor ci a unor arme mult mai noi; mi-a vorbit de formule verbale absolut stupide, ceva de genul corectitudine politică, voință populară, reacția populației și altele inutil de ținut minte fie și pentru că, îmi mărturisea, în primul rând ei, conducătorii nu le cred… e ca și cum, din parșivă pudoare în loc de phalus ai spune flautul lui Priapus, gândindu-te cu mai multă lascivitate la ei, adică și la zeu și la instrumentul lui…  nu ştiu şi nici nu mă interesează  ce ar fi dreptatea, sau nedreptatea istoriei . Dreptul la diplomaţie îl au toţi… dacă şi-l câştigă, dar, de făcut, o fac doar cei puternici; cei mărunţi, eventual,  contribuie la ea, în măsura în care e nevoie de ei. Ce diplomaţie să fi aşteptat eu de la barbarii care credeau că Roma tratează marile probleme la şezătoarea din vârful movilei de pământ galic, în timp ce caii pasc liniştiţi ? Cu scriitorii diplomaţi, aspectele sunt limpezi : diplomaţia o fac pentru prezent, iar scrisul pentru viitor . E un soi de vanitate firească a celui care şi-a dedicat Puterii viaţa, ca, după o existenţă plină de elegante și subtile ticăloşii absconse, posteritatea să-l cunoască în strălucirea Camenelor.           Scrisul îţi conferă ipostaza venusiacă, atât de admirată de debilii  dornici de modele.

Nero: Urmând firesc cele spuse de mărețul Caius Iulius, în ceea ce privește relația Puterii cu scrisul, vă pot confirma că am căutat și eu să creez un echilibru între muzaicul  meu eu, Ahenobarbus și împovăratul cu Putere imperator, fără să fiu înțeles.

-Deci, divine Nero, să înțeleg că, aproape de regulă, marii conducători care pe lângă ordine, disciplină și bunăstarea popoarelor, vor să aducă și frumosul, nu sunt înțeleși, ba, dimpotrivă?

Nero:  Toţi marii principi, conducători  sunt dominați de piosul păcat al modestiei uitând adesea că menirea lor e dincolo de relativitatea unor termeni şi stări. Ceea ce au făcut demnii  imperatori  al Romei, ceea ce fac în vremea ta conducătorii popoarelor mari, foarte mari și puternice, nu e nici adevăr, nici minciună: e necesitate; iar înţelegerea ei transcende lumea pământeană, înțelegerea individuală care, oricum, să fim sinceri,  nu are nici o importanță.

Spre exemplu, înflăcărarea Romei (ca poet nu pot spune „incendierea”) pentru care, pe nedrept, am ajuns atât de dispreţuit: şi-au făcut-o creştinii, cu propriile lor mâini, tocmai pentru a-mi pune la încercare răbdarea, dar mai ales pentru că se voiau persecutaţi spre a se afirma cu orice preţ.  În sinea mea am consimţit la planul lor, mai ales că îmi era oportună eliberarea unor terenuri spre a-mi înălţa Casa de Aur. Până la urmă însă iţele s-au încurcat în asemenea măsură încât, văzând grandiosul incendiu, ei se mirau, iar eu compuneam versuri exhalând măreaţa durere a fumului înecăcios. Chiar şi acum mă întreb – inutil desigur – dacă oare eu am făcut-o sau ei? Deşi, cugetând mai subtil, îmi dau seama că lucrarea, doar a mea să fi fost, devenea  atât de perfectă încât exterminându-i pe toți atunci, conducătorii de azi nu ar  mai avea unde să-și manifeste sfruntata pietate; adevărul e că un conducător adevărat nu are religie. Eventual își fabrică una ca să fie adulat, se proclamă zeu cu tot ritualul adorat până la histerie de vulg, sau se folosește de cele existente, desigur fără a-i lăsa pe ierarhi să se obrăznicească peste măsură.   Esenţialul este ca – atunci când faci ceva de neînţeles pentru vulg – să ai pe cine penaliza exemplar, indiferent de ne- sau vinovăţia respectivului.

Oricât de perfect amant al teatrului am fost întotdeauna, urcând chiar pe scenă cu maximă plăcere, nu era să devin terențian pedepsindu-mă  pe mine însumi… Și totuși, cine m-a disprețuit cel mai mult: fostul meu magistru, Seneca, scârbit probabil la vederea ticăloșiilor învățate tocmai de la el, apoi amicul meu poet și nepot al său, Lucanus, ajuns să se creadă mult mai mult decât era. Cel mai trist e momentul în care marele talent,  divinul ingenium se transformă în impertinență, fiind confundat de muzaicul purtător cu Puterea. În fond, ce se crede nu are absolut nici o relevanță, după cum nevinovăţia nu este altceva decât prefixarea – discutabilă – a vinovăţiei. Un mare conducător e un vas al elecţiunii, menit fiind conducerii ubicue. Iată, chiar aici în Elysium îmi păstrez talentul literar, îndrugând despre un bun păstor (am aflat de la alții fabula), deși cuget la bunul agricultor al severului Cato de pie amintire pentru orice roman.

bizar 12

-Divin inspiratule Nero, ce se mai poate afirma după acest excurs mirabil? Poate totuși demnul și distinsul  tău antecesor, Caligula, cel drag din copilărie legionarilor ce i-au dat puerilul cognomen, să mai completeze  profundele-ți cugetări…

Caligula: Magnificul Caius Iulius Caesar, genitorul ideii de conducător imperial, căruia îi rămân datori toți marii conducători din mileniile următoare, subliniez marii, nu pigmeii, dar și distinsul meu secvent imperial, blând supus al Camenelor, Ahenobarbus,  au uitat, – dulce e uneori uitarea,  dar nu pentru un conducător – să sublinieze cum trebuie păstrată Puterea.

-Deci și Puterea absolută trebuie păstrată cu maximă diligență, divine Caligula, nefiind un dat definitiv, adică pe viață?

Caligula: Desigur, cu cât e clemența mai redusă, cu atât puritatea circumstanțială conducătorului e mai mare.  Rostirea aleasă, e pentru ludica sucire a minţilor, iar un conducător adevărat nu asta vrea, ci să le domine, adică pe ele, minţile tuturor din jur. De aceea am și făcut ceea ce am făcut. Totul a fost spre consolidarea Puterii diriguitoare a Imperiului, căci unde Conducere puternică nu e, nimic nu e și, mai ales, nu va fi. Totul trebuie să aibă un caracter pre – vizionar. Conducătorul nu poate fi potent decât supunându-şi subiecţii la continuă încercare: unii înţeleg şi rezistă, debilii pier. Sună probabil straniu dar  nu poţi încerca rezistenţa cetăţenilor, atât a celor de vază cât și a celor mulți și anonimi, decât, cum  zice vulgul, întinzând coarda.  Când  nimeni nu mai reacţionează negativ,  ci, dimpotrivă eşti aclamat, sau ți se aduc calde mulțumiri,  sau se tace, înseamnă că ai devenit conducătorul perfect. Ţin minte că unii mârâitori s-au grăbit să şuşotească, pe la colţurile întunecate ale Romei, că imperatorul  (adică eu) ar fi nebun, iar posteritatea, în stupizenia ei tradiţională și parcă voită, s-a precipitat prin istoriunculi și farsori analiști să preia senzaţionala informaţie. În fond, lupanarul imperial, iniţiat de  mine, le-a adus nenumăratelor soţii şi fiice de senatori ceea ce nu mai primiseră de mult, iar frumoasele mele surioare au fost încântate să-i oficieze lui Priapus, spre a-şi potoli apetitul de iepe în călduri. Și, pentru că am ajuns la nobilele patrupede,  nu pot să nu-l amintesc pe Incitatus, fiinţa la care am ţinut poate cel mai mult, deşi era cabalină (mi-a servit de minune şi cu credinţă); căci întreb:  de ce ar fi ridicol sau ruşinos să-i faci grajd de marmură cu adăpătoare de aur unui nobil vieţuitor din imediata-ţi apropiere? Unii îşi hrănesc câinii din talgere de argint şi nu sunt suspectaţi nici de vreo formă a demenţei, nici de nesimţire…  Penibil a fost în fapt, că nimeni nu a avut curajul nici să crâcnească atunci când     i-am acordat onoruri armăsarului meu în colegiul sacerdotal şi în Senat: nu eu am fost dement, ci tăcuții aleși s-au dovedit abjecte târâturi; adică, exact ceea ce trebuia demonstrat. Și atunci, ce altceva am dovedit decât că un patruped nobil face mai mult decât un întreg Senat.

-Totuși, divine Caligula, dacă s-ar fi opus , măcar o parte din ei, ca în nefericitul, până la durere, caz al  divinului Caesar?

Caligula: Povestea cu „ce ar fi fost dacă…?” e pentru neîmpliniți;

îi executam pe toţi;  n-a fost nevoie pentru  că eram sigur şi de impotenţa lor faptică. Un conducător adevărat își cunoaşte potăile din jur și, previzionar  fiind, acționează  pentru a-şi confirma sieşi că întotdeauna are și va avea dreptate.

-Deși suntem în eternitatea elizee, am senzația că v-am răpit din… timp…

Nero:… deci ar fi cazul să încheiem imperialul colocviu; și totuși, consultându-mă cu divinii mei co-imperiali, am constatat că avem o curiozitate, căci și conducătorii își au… curiozitățile lor, unele de înțeles, altele nu: am vrea să știm cum vei reuși să te întorci în lumea terestră, știut fiind că pentru a-ți reuși ceea ce ți-ai propus și, iată, ai reușit, adică o convorbire cu marile spirite din Elysium, urmată de revenirea printre ai tăi, trebuie să fi dat un suflet, după cum ne învață și divin rostuitul Vergilius; deci, să fie interogația finală a noastră. Cum ai făcut?

-Magnificențe imperiale, mărturisesc  că mi-am dat propriul suflet, dar prin doctele Voastre expuneri am ajuns la Puterea care mă va scoate și din Elysium. Doar dându-te, poți înțelege Puterea. Chiar din Infern revenind,  împotrivindu-te lui Cerber, ți-ar fi spre Putere, căci din balele lui ai pregăti, precum  demna  Medeea,   nemaipomenite și neștiute veninuri pentru adversari.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *