Pierdut în Protocronia (1)

Comunismul târziu românesc a fost zguduit, în zona intelectuală, de două enorme scandaluri. Ambele au fost consecințe și capitole dintr-o stranie „revoluție culturală” cu nuanțe levantino-asiatice, lansată de Ceaușescu odată cu „tezele din iulie” 1971. Ambiția dictatorului de a dobândi controlul absolut asupra societății românești venea după câțiva ani — 1964–1970 — de relaxare propagandistică și de slăbire a chingilor dogmatice. O vizită de stat în China și Coreea i-a relevat liderului semianalfabet o variantă de dictatură care consuna cu idealul lui de stalinism adaptat condițiilor României. E vorba de național-comunismul care a guvernat România în intervalul 1974-1989. Pentru a-și perpetua puterea, Ceaușescu trebuia să-și schimbe nu doar funcția (nu mai era suficient titlul de secretar general al partidului: se pregătea să fie și președintele statului), ci și — dacă se poate spune așa — statutul ontologic. Nu-l mai mulțumea distincția de „erou al clasei muncitoare” (cum ar fi spus John Lennon), ci aspira să devină un supra-om. Or, pentru asta era obligatoriu să întărească țarcul gândirii unice, al ideologiei liderului incontestabil, al reprimării vocilor dizidente și a inițiativelor ce nu purtau girul indicațiilor „genialului conducător”.
Când, în 1977, partidul a decis desființarea a cinci specializări universitare din domeniul socioumanist (între care sociologia și psihologia) și redistribuirea studenților în secții puternic ideologizate (filosofie și istorie), se marca în mod evident și brutal spațiul de (in)toleranță al regimului. Afacerea „Meditația Transcendentală”, al cărei apogeu avea să fie atins în 1982, prin concedierea a două sute și cincizeci de intelectuali, a arătat că regimul comunist nu tolera nicio abatere de la dogme. În imaginația morbidă a aparatului represiv, cei care participau la ședințele Meditației Transcendentale, unde învățau tehnici de relaxare, făceau parte dintr-un complot organizat la nivel mondial. Exercițiile psihologice echivalau pentru despotul oriental cu perverse, primejdioase planuri de a răsturna ordinea bolșevică.

bizar
Prin uriașul aparat de propagandă, prin publicațiile culturale și ideologice aservite cultului conducătorului și național-comunismului, a fost amorsat unul dintre cele mai stranii curente de exaltare a primordialității artei și științei românești în raport cu toate țările, îndeobște cu cele capitaliste. Premisa era simplă: România, o țară dușmănită din toate părțile, cu valorile ignorate, disprețuite ori însușite de inamicii din exterior, anticipase cu mult înainte o seamă de creații de însemnătate universală. Accentul era pus nu atât pe valoare, cât pe întâietate. Sub pana și prin cuvântul comilitonilor comunismului național, România se înfățișa drept inițiatoarea, inventatoarea și, într-un mod paradoxal, victima unei vulcanice erupții de idei, teorii și descoperiri de importanță planetară —, dar despre care nu auzise până atunci nimeni. Termenul care desemna această nemaiîntâlnită rodnicie, creat de Edgar Papu, se voia el însuși ilustru: protocronism — o contragere căznită a termenilor grecești protos și chronos: „ceva ce s-a petrecut pentru prima oară în timp” (dar și, desigur, în spațiu!)
Demersul dovedea un complex de inferioritate pe care activiștii de partid încercau să-l transforme într-unul de superioritate. Mentalitatea „cetății asediate” răspundea „nenorocului istoric” cu un amestec de șiretenie și emfază, tipic complexatului care, din disperare, joacă la cacealma. Situația e mai răspândită decât s-ar crede. În irezistibila lui Dacopatia, Dan Alexe pornește de la o variantă mai veche a scrântelii protocroniste, care l-ar avea drept întâistă tător pe Densușianu. Un călugăr în Insula Athos, adept al Daciei preistorice, lucrarea cea mai cunoscută a lui Densușianu, l-a uimit pe Alexe cu următorul raționament: „Roma, așa cum ne spune propria ei tradiție, a fost fondată de troieni: troienii erau niște traci, deci un fel de daci; fondatorii Romei nu erau, așadar, decât o mână de daci, cei fugiți din Troia odată cu Enea și care și-au dus limba cu ei în exilul italic, așa încât, atunci când Traian s-a întors să cucerească Dacia, el și latinii lui corciți au descoperit că dacii vorbeau aceeași limbă ca ei, numai că mult mai curată. De aceea cele două popoare au fuzionat așa ușor: limba vorbită de unii și de ceilalți eram cam aceeași. Așa încât nu româna vine din latină, ci, invers, dacii i-au învățat latina pe italici”.
Astfel de mici fabule grotesc-comice pot fi detectate adeseori în discuții între „savanți” improvizați. Ele dobândesc însă o crustă de atrocitate atunci când depășesc cadrul privat (cum e cel de pe Muntele Athos, din narațiunea lui Dan Alexe) și devin vulgata unui stat sau a reprezentanților marcanți ai administrației. La mijlocul anilor ’80, unul dintre cei mai brutali activiști ai comunismului românesc, Eugen Florescu, declara ritos: „Să se înțeleagă odată pentru totdeauna: protocronismul nu e ideologia revistei Luceafărul, nu e ideologia lui Edgar Papu, protocronismul e o ideologie creată de către tovarășul Nicolae Ceaușescu” (Tismăneanu, 2011: 45). În ambele cazuri e vorba de un recurs la autoritatea supremă: împăratul Traian și purtătorul de sceptru prezidențial Nicolae. Orice ideologie are nevoie de validare provenită din zona misticii intangibile a puterii.

bizar
Într-un tablou comparativ plin de sugestii, Dan Alexe demonstrează că „maladia întâietă- ților” nu e o suferință exclusiv românească și nici indisolubil legată de existența partidelor comuniste. Particularitatea constă în faptul că un intelectual respectat, Edgar Papu, a dat fenomenului un nume — protocronism —, iar aparatul de propagandă a țesut în jurul lui scenarii mirobolante privind măreția nației. Așa după cum — susțin psihologii și sociologii — situațiile identice produc efecte identice, linia complexelor de inferioritate se poate constitui într-un simptom ușor de recunoscut, indiferent de timpul și spațiul de manifestare. „Protocronismul, afirmă Dan Alexe, e o boală lipicioasă a națiilor mici și incerte, unde un grup — sau mai multe grupuri — de oameni cu cultură șovăielnică și fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreție trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului” (Alexe, 2015: 103).
Recursul la trecut este una dintre formulele de succes sigur în politică. Toate populațiile trăiesc în mitologia unui început încărcat de glorie și mitic prin însuși faptul că trebuie să fi existat. Și asta în ciuda obnubilării, a cecității, a disprețului culturilor mari, „imperialiste”. A trebuit să treacă, în unele cazuri, secole, pentru ca, printr-o arheologie mustind ea însăși de „originalitate”, să fie declarate drept adevăruri inconturnabile năzăririle unor iluminați ce funcționau cu carburantul ideologiei oficiale. „Întâietățile închipuite” n-au fost însă probate altfel decât prin vorbe nici în Albania, nici în Croația, nici în spațiul ex-sovietic. După cum nu le-am găsit — pentru că nu pot fi găsite — nici în cazul viselor cu ochii deschiși ale campionilor „trecutului măreț” din țări cu o istorie marcată de umilințe și eșecuri. Rămânem, asemeni filosofului, în stadiul perplexității generatoare de iluzii. Să-l parafrazăm, așadar: „Pesemne că s-au și întâmplat, de vreme ce nu s-au mai întâmplat”.

_______________
Alexe, Dan, Dacopații și alte rătăciri românești, București, Editura Humanitas, 2015 .
Tismăneanu, Vladimir, Mircea Mihăieș, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, București, Editura Curtea Veche, 2011.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *