Inteligența asimetrica (III) Post-adevărul: adevărul roiului

Post-adevărul nu este o știre falsă: post-truth și sheeple sunt aici. Suntem pasionați/programați să proiectăm viitorul și nu ne-am împotmolit: modelele actuale se bazează pe auto-organizare, pe procese emergente. Amurgul liderilor și corectitudinea politică a roiului.

 

Post-adevărul: doar o ştire falsă?

Post-truth este cuvântul anului 2016, conform Oxford Dictionaries. Dicționarul Oxford se referă la formularea adjectivală, iar definiția pentru post-adevărat ar fi:

„în relație cu, sau indicând circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât este recursul la emoții și convingeri personale”.

Orwellianul Ministry of Truth, Minister al Adevărului nu se potrivește noii situații tehnologice, dar s-au găsit soluții de înlocuire. Propaganda putea fi combătută eficace cu adevăr. Post-truth este contextul în care adevărul poate fi etichetat, fără costuri, ca “știre falsă”; este noul context. “Știrea falsă” nu mai e legată de sursa malignă, precum “propaganda”. Etichetele “știre falsă” sau “trol” sunt mult mai ușor de aplicat și mai greu de dezlipit.  

Deja, azi, puțini se mai îngrijorează de desueta “propagandă inamică” (cine s-o mai creadă, când adevărul e accesibil pe Google Search?), în schimb e mare fierbere privind “atacurile asimetrice” și “războiul hibrid” (care mizează tocmai pe utilizarea intensă a Google Search). Revizuirea liniei clare a frontului s-a exprimat inclusiv în Smith-Mundt Modernization Act, intrat în vigoare în iulie 2013 în SUA, prin care s-a eliminat interdicția de a difuza spre publicul propriu „știri făcute de stat”, government-made news. Statul e mare: lung, lat și adânc. Renunțarea la criteriile clasice ale propagandei, îndelung perfecționate, este cea care a permis și a impulsionat ascensiunea noului val de demagogi care au succes electoral în ultimul timp în Occident cu sloganuri revigorante în spatele cărora nu se află nicio idee angajantă de construcție.

Un alt factor care a accentuat și accelerat răspândirea noilor tehnici de comunicare a fost eșuarea penibilă în selectivitate partizană a profesioniștilor chemați să educe „consumatorul” de știri, să-i reducă acestuia vulnerabilitatea. În locul profesioniștilor cu prestanță au fost mobilizate plutoane de anchorsmoderatorssurrogates, pundits și spinners care sufocă azi dezbaterea publică pe canalele mass media principale, iar lor li s-au adăugat blogger-ii profesioniști care o domină pe cea online. Acest partizanat a compromis ideea de critică, i-a decredibilizat pe critici, de la care se așteptau contribuții cât mai obiective, cât mai neutre. Orice tehnică, oricât de performantă, are slăbiciuni și se asociază cu riscuri. Consecința a fost, mai ales în SUA, Marea Britanie, Franța și Olanda – dar și la noi, creșterea impactului demagogilor care au construit „realități” pe frânturi de realitate; reculul public le-a devenit favorabil: „se iau de ei pentru că au curajul să spună adevărul”, „totuși – au și ei ceva dreptate” au spus alegătorii în ziua alegerilor. Un exemplu ușor de urmărit este aici.

Știrea falsă nu mai este acum o aberație, o situație excepțională. Cu deosebire în situațiile în care există opinii vehement opuse, când eticheta de știre falsă este alocată discreționar oricărei știri dezagreabile. Diferența n-o mai face esențial doza de adevăr – oricum există cel puțin două „adevăruri” incompatibile care se confruntă,  ci eficacitatea și modul de acțiune în generarea emoțiilor.

Fronturile de știri false sunt continuu lansate, se propagă, interferă, se atenuează, sunt re-activate sau stinse subit. Impactul lor în emoția publică – care înlocuiește opinia publică când dinamica este accelerată, impactul așadar este continuu măsurat (o industrie întreagă explodează chiar în acești ani, antreprenorial, pentru a face această treabă). Decizii majore se iau pe baza acestor măsurători, măsurători ale reacției emoționale dominante, iar nu ale opiniei, ale raționalizării și raportării prin opțiuni etice la situațiile curente.

Eficacitatea știrii false stă în performanța de a induce schimbări emoționale, nu schimbări cognitive. Corecția informațională ulterioară devine tardivă, inutilă: frontul s-a mutat.

Când obiectivul este impactul emoțional, știrile reale brute pot fi, uneori, satisfăcătoare. Dar este demonstrat mai eficace să pui în circulație o formă ajustată convenabil a unei știri (sau o reflectare a unei realități imaginare, care răspunde unui orizont de asteptare), agresiv repetată și răspândită,  în forme modulate pentru a oblitera sursa comună. Eficace și periculos:

„Jurnaliștii și politicienii nu mai pot să facă abstracție de o evaluare continuă a stării de spirit colective, la fel cum un director executiv nu poate ignora fluctuațiile cotației la bursă a acțiunilor companiei pe care o conduce. (…) Totuși, această situație generează posibilități care ne dau fiori privind modul de a face politica. Din momentul în care datele numerice sunt privite mai mult ca indicatori ai emoției curente și mai puțin ca afirmații privind realitatea, cum vom putea oare să atingem un consens privind natura problemelor sociale, economice și de mediu, și – mai mult – să cădem de acord asupra unor soluții?” William Davies, Associate Professor, Goldsmiths, University of London, The Age of Post-Truth Politics, The New York Times, 24 august 2016

Un model adecvat pentru „știrea falsă” este tranzacționarea algoritmică ultrarapidă (HFT High Frequency Trading) pe bursă. Ponderea acesteia în tranzacțiile spot a crescut de la 9% în 2008 la 35% în 2013 și crește în continuare, segmente întregi din FOREX ajungând să fie chiar dominate de HFT. În esență, aceste tranzacții repetă în număr enorm de mare perechi de tranzacții de vânzare și cumpărare cu diferență de preț foarte mică dar care reușesc să influențeze cursul în sensul dorit și să extragă mult profit din variații mici ale cursului. Totul executat automat, prin programe de calculator conectate atât între ele în rețea cât și în timp real, online, la marile centre de tranzacționare bursieră din întreaga lume. Tehnicile de însămânțare, propagare și valorificare a știrilor false adaptează la situația comunicațională online și mass media bună parte din tehnicile traderilor HFT. Ca urmare, spațiul informațiilor, al știrilor, se depărtează de realitatea socială similar cu îndepărtarea bursei de realitatea economică. Iar consecințele asupra riscului de prăbușire a stabilității pot fi intuite ca dezvoltându-se similar:

„Directorii executivi ai companiilor cotate la bursă, fiind angajați și concediați pe baza evoluției valorii acțiunilor companiei, se tem din ce în ce mai mult că valoarea acțiunilor poate fi aruncată în cădere liberă de o furtună a algoritmilor de tranzacționare. Piețele au creat astăzi „o lume cumva decuplată între ce face o companie și cum evoluează cotația acțiunilor sale”, declară pentru Mother Jones directorul unei companii de un miliard de dolar cotată la New York Stock Exchange.” Nick Baumann, Too Fast to Fail: How High-Speed Trading Fuels Wall Street Disasters, Mother Jones, ianuarie – februarie 2013

Trecerea de la „propagandă” la „știri false” este încă o manifestare a scăderii ponderii comunității ca formă de organizare socială a oamenilor în favoarea roiurilor. Instalarea post-adevărului are coordonatele unei știri false: sămânța de adevăr, realitatea reprezentată de „utilizarea insistentă a termenului post-adevăr” în campanii de comunicare politică este propagată agresiv, cu încadrare – frame modificată pentru a induce percepția / opinia generală că „trăim în post-adevăr”. Afirmarea repetată a instalării situației de post-adevăr nu reflectă încă o realitate, dar este o știre falsă care încearcă să inducă o realitate. Este o formă care își generează fondul. Fondul este reprezentat de sheeple, cuvântul introdus în 27 aprilie 2017 în dicționarul Merriam-Webster, cu înțelesul „oameni docili, conformiști sau ușor de influențat” (din sheep – oi și people – oameni):

Sheeple este consemnat încă din 1945 (…), cel mai probabil ca un termen peiorativ pentru cei care se aliniau neputincioși tendințelor consumeriste ale momentului. Azi, însă, pare mai potrivit pentru a-i ironiza pe fidelii iPhone.” Nick Statt, Sheeple’ is now in the dictionary, and Apple users are the example, The Verge, 28 aprilie 2017

Relevanța termenului a fost confirmată recent prin creşterea în frecvența de utilizare și a altor două cuvinte din aceeași… familie (sau același roi!): internsheep și scholarsheep.

Adevăru’ e că…

Nu este loc aici pentru a dezvolta un subiect atât de vast precum relativitatea adevărului, cu atât mai puțin diferitele înțelesuri date cuvântului. De la Adevărul ca Persoană din religiile monoteiste, cu deosebire din creștinism, la adevărul platonician sau la cel kantian sau chiar la adevărul personal din psihologie, de la cunoașterea apofatică  la cea popperiană, de la adevărul existențial la cel lingvistic sau la cel estetic, de la „faptele alternative” ale lui Kellyanne Conway sau adevărul din gazeta opoziției versus cel din gazeta apropiată guvernului din Caragiale, la adevărul mai tot timpul separat în alb și negru – fără rezolvare, din Consiliul de securitate al ONU, adevărul este … relativ. Istoriile alternative scrise de diverse popoare, etnii, confesiuni sau regimuri conducătoare despre aceleași evenimente, toate situațiile zise  “controversate”, demersul științific formalizat rațional – când este împins  la fundamente, toate confirmă că adevărul “adevărat“ este, pentru noi, muritorii de rând, un basm.

Interesante pentru noi aici sunt valorizarea și validarea adevărului dintr-o perspectivă similară cu cea din care se conturează binele în etica utilitarianistă, de la Bentham și Stuart Mill la Singer. Marx spunea că important este nu atât să cunoști realitatea, cât să schimbi realitatea. Mai mult:

„Întrebarea dacă adevărul obiectiv poate fi atribuit gândirii umane nu este o întrebare teoretică, ci o întrebare practică.” Karl Marx, Teze despre Feuerbach. Teza 2 (1845)

În prezent, redevine răspândită abordarea în care nu numai realitatea, ci însuși adevărul este obiectul facerii și prefacerii de către oameni. Mai nou, adevărat este ceea ce ne ajută să ne atingem scopul. Totdeauna a existat tentația acestei abordări, gnoseologii tocmai la asta au reacționat critic în istorie, insistând nu numai pe proba verității dar și pe “înțelegerea” adevărului. Acum, însă, pe val este umilitatea în fața adevărului, a cărui înțelegere nu mai este necesară, poate nu ne mai este nici accesibilă și ar trebui să învățăm să trăim cu asta. Adevărul, fiind definit tradițional prin conformitatea dintre semnificația unei aserțiuni și realitatea la care se referă, își pierde astăzi conturul ferm pentru că, după ce am progresat mult în creșterea rigurozității formulării și comunicării aserțiunilor, re-descoperim că sunt mari probleme cu însăși realitatea pe care vrem s-o descriem. De fapt, vrem să o descriem ca să o schimbăm. Atunci, de ce să nu reformulăm proba verității în relație cu utilitatea pentru schimbarea dorită?

Pentru a urmări mai aplicat această stare de fapt, iată un exemplu extras dintr-un interviu luat de Codruța Simina profesorului Sandu Popescu de la Universitatea din Bristol despre bazele teoretice din fizica cuantică de la care se pornește în studiile practice privind teleportarea:

„- [Codruța Simina] Avem vreun set de posibilități de explicații pentru particulele acestea „simțitoare”?
– [Prof. Sandu Popescu] Depinde ce înțelegi prin explicație! Important e să poți răspunde la întrebarea „dacă fac asta, ce se va întâmpla”.  Dacă pot să prezic ce se va întâmpla, înseamnă că înțeleg fenomenul. Dacă pot să prezic mai multe, înseamnă că-l înțeleg mai bine. Nu știu să răspund la întrebarea „de ce se întâmplă fenomenul”; pot, însă, să găsesc legături. Asta e ce facem noi întotdeauna când spunem că știm de ce se întâmplă ceva. Lași o piatră din mână. Piatra cade. De ce? Unii spun: din cauza gravitației. Dar astea sunt doar cuvinte – nimic mai mult decât că am dat un nume fenomenului. Ce putem face însă e să analizăm fenomenul.” Profesorul Popescu și teleportarea: cum dispare ceva de aici şi reapare acolo, Codruța Simina, PressOne, 4 august 2016

Cam așa discută profesioniștii din fizică despre cunoaștere, despre adevăr și înțelegere. Și ei știu despre ce vorbesc, vorbesc despre lucruri pe care le înțeleg – cu definiția operațională a înțelegerii sugerată mai sus. La fel și economiștii:

„În faimosul său eseu The Methodology of Positive Economics (1953), Friedman a adus argumente în sprijinul ideii că obiectivul științei este predicția cantitativă încununată de succes și că orice ipoteză, indiferent cât de nerealistă în prezumții, este bună dacă duce la predicții îmbunătățite. Astfel, după cum sublinia un critic, dacă se identifică o corelație puternică între captura de hamsie în largul coastelor peruviene și fluctuațiile ciclice ale afacerilor din SUA, aceasta ar trebui considerată o teorie predictivă bună, fără vreo preocupare pentru vreo relație reală de cauzalitate între cele două evenimente măsurate.” Milton Friedman and the Chicago School of Economics, Richard M. Ebeling, Foundation for Economic Education, 1 decembrie 2006

Așadar “(…) preocupare pentru vreo relație reală”. Reală… adică?!… Mai gândim, așadar, că există ceva “mai real” decât o corelație sistematic predictibilă? Pentru a lăsa și mai liber adevărul să plutească, speranța în limpezimea aerată a matematicii se cuvine, până și aceasta, mereu ponderată de cele două teoreme de incompletitudine ale lui Kurt Gödel și teorema de indefinibilitate a lui Alferd Tarski; teoreme demonstrate din prima jumătate a secolului douăzeci. Punțile dintre lingvistică, filozofie și fundamentele teoriilor matematice sunt, probabil, cele mai subtile, complexe și fragile construcții intelectuale ale speciei noastre. Aceasta este fundația aerată și maleabilă pe care se sprijină “adevărul“. Iar în informatică se adaugă  demonstrația lui Turing (1936) privind imposibilitatea de a stabili dacă orice program de calcul se va opri sau nu când este “alimentat” cu orice set de date (Turing Halting Problem).

Peter Norvig, de la Google, nu mai sună deloc strident într-un astfel de context, când aduce argumentele sale la care am făcut referire în primul articol, chiar dacă obiecțiile lui Chomsky păreau de bun-simț. Balanța ezită. Un fulg o poate clătina, dar fulgii argumentelor sunt prea ușori. Iată insuportabila ușurătate a adevărului emergent: este oare adevărul “doar” o emoție? Așa s-ar părea, dacă realitatea este ea însăși emergentă, în interacțiune cu o voință umană care este doar o iluzie. Ambele aspecte – emergența și caracterul iluzoriu al voinței umane conștiente – sunt deopotrivă bine cunoscute și sistematic ignorate sau negate de către noi, oamenii. Cunoașterea,  pierderea inocenței ne-a aruncat în depresie. Suntem în faza de negare, denial phase, la nivel de specie. Reflexele de protecție, precum negarea realității neconvenabile, pot fi auto-distructive. Este abia la început studiul situațiilor în care astfel de reacții defensive pot fi și auto-constructive, eventual prin … procese emergente. Roiul uman se prezintă ca o astfel situație.

Ordinea apare spontan din haos

“Cu toate că fenomenele emergente sunt omniprezente în știința contemporană și că o parte semnificativă a cercetării de astăzi este axată pe înțelegerea lor, acceptarea și înglobarea lor în structura modului de gândire pare a se confrunta cu o rezistență invizibilă” Fascinația fenomenelor emergente și nașterea comportamentului colectiv, Adrian Stan, contributors.ro, 7 ianuarie 2017. Adrian Stan este cercetător în domeniile astrofizică și sisteme cuantice multiparticulă, la Universitatea Sorbona din Paris. 

Pe scurt. Ilya Romanovich Prigogine publică în 1945, în Buletinul Academiei Regale Belgiene, o teoremă cu consecințe revoluționare: condiția ca sistemele disipative (care schimbă energie și masă cu mediul) să rămână stabile este ca viteza de creștere a entropiei să fie minimă [1]. O lume nouă se deschidea, prin conectarea conceptuală la realitatea evidentă că există stabilitate de organizare și funcțiune chiar și la distanță de stările de echilibru termodinamic, cele cu entropie maximă – singurele stări de stabilitate acceptate formal științific până în acel moment. Extinderea analizei la sisteme neliniare a adus teoria sistemelor departe de echilibrul termodinamic la introducerea și consacrarea noțiunilor fluctuații locale (la nivelul, cărora, simplificând, se respectă teorema lui Prigogine privind viteza minimă de creștere a entropiei, valabilă pentru sisteme liniare) și auto-organizare – cu exemplul cel mai cunoscut cel ușor de reprodus și azi bine studiat al celulelor de convecție Bénard.

Teoria sistemelor dinamice neliniare s-a dezvoltat ulterior spectaculos, între altele prin teoria haosului și geometria fractală. Rezistența la aplicarea acestor teorii la domeniul biologic a fost mare de la început și persistă:

„Se știe că unele școli de gândire (toate influențate mai mult sau mai puțin conștient ori confuz de Hegel) țin să conteste valoarea abordării analitice cînd este vorba de sisteme atît de complexe ca ființele vii. Conform acestor școli („organiciste” sau „holiste”) care, ca și pasărea Phoenix, renasc la fiecare generație (Cf. Koestler and Smythies, Beyond Reductionism, Hutchinson, London, 1969), atitudinea analitică, calificată drept „reducționistă”, ar fi iremediabil sterilă, deoarece pretinde reducerea pur și simplu a însușirilor unei organizări foarte complexe la „suma” însușirilor pe care le au părțile ei. Este o dispută absolut stupidă și foarte dăunătoare, care dovedește din partea „holiștilor” o profundă desconsiderare a metodei științifice și a rolului esențial pe care-l joacă analiza. (…) Dacă există un domeniu al biologiei moleculare care ilustrează mai mut decât altele sterilitatea tezei organiciste în opoziție cu puterea metodei analitice, el este tocmai studierea acestei cibernetici microscopice întrevăzută în [mecanismele prin care operează proteinele alosterice]. (…) Studierea acestor sisteme microscopice ne arată (…) că bogăția, complexitatea și puterea rețelei cibernetice prezente în ființele vii depășesc cu foarte mult ceea ce ne-ar permite vreodată să întrezărim studierea exclusivă a performanțelor globale ale organismelor. Și chiar dacă aceste analize sînt încă departe de a oferi o descriere completă a sistemului cibernetic al celulei celei mai simple, ele dezvăluie că, fără excepție, toate activitățile care contribuie la creșterea și înmulțirea acestei celule sînt, direct sau nu, reciproc interactive. Tocmai pe aceste baze, iar nu pe ce a unei vagi „teorii generale a sistemelor” (Von Bertalanfy, în Koestler, loc. cit.), devine posibil să înțelegem în ce sens, foarte real, organismul transcende efectiv, totodată respectându-le, legile fizicii, pentru a nu reprezenta decît urmărirea și realizarea propriului proiect.” Jaques Monod, Hazard și necesitate, Ed. Humanitas, 1991, pg. 73-75

Abordările exclusiviste pot aduce unele clarificări și progrese în cunoaștere, dar cel mai des ne ajută în evidențierea limitelor fiecărei metode. Emergența zisă „tare” – strong emergence, afirmând calități noi la nivelul sistemului emergent, care se răsfrâng la nivelul componentelor și nu sunt reductibile la interacțiunile dintre componente, această emergență tare este, în continuare, temă de dezbatere intensă. Dar emergentismul, identificarea emergenței în diverse domenii (chimie, fizică, biologie, economie, sociologie, estetică și teoria artei) a progresat convingător în ciuda criticilor și s-a consolidat ca o direcție robustă de cercetare și modelare predictivă. Literatura tehnică pe subiect este deja însoțită de o publicistică de popularizare pe măsură, cu impact … emergent, așa cum se cuvenea:

„Dar apoi cartea a fost publicată, iar lumea m-a luat prin surprindere: roiul din povestea cărții Emergence nu s-a manifestat până ce cititorii cărții n-au început să acționeze în virtutea a ceea ce au citit. În anii care au urmat publicării, am început să aflu despre influența cărții într-o minunată varietate de domenii și profesii: de la New Urbanists despre cum reconstruiesc cartiere și planifică noi comunități; de la primari de orașe din Brazilia despre cum crează noi modele de democrație participativă; de la strategii care au inițiat modalitatea de pionierat de utilizare a internetului pentru a mobiliza susținerea populară pentru campania prezidențială a lui Howard Dean din 2004; de la antreprenori pe web și proiectanți de jocuri pentru calculator; de la experți în teoria managementului care au început să se gândească la lanțurile de aprovizionare ca la colonii de furnici; de la artiști care proiectează noi forme de expresie algoritmică care au evidențiat creativitatea dincolo de predicție a sistemelor emergente. A existat și o întorsătură de situație cu totul neanticipată. Cartea a fost publicată în SUA în prima săptămână din septembrie 2001. Se întâmpla ca Emergence să se încheie cu o privire asupra mișcărilor de protest descentralizate, de tip roi, care începeau să capteze atenția publică, precum protestele anti-WTO (World Trade Organization) din Seattle, din 1999. Apoi, la o săptămână după ce cartea a fost publicată, propriul meu oraș a fost atacat de o rețea descentralizată de teroriști. N-a trecut mult și am aflat că lecturarea Emergence era larg răspândită în Defence Department și CIA, pe măsură ce aceste organizații făceau eforturi să de adapteze la realitatea purtării unui război împotriva unor rețele, iar nu a unor state” Steven Johnson, New Foreword for the eBook Edition, August 2012; Steven Johnson, Emergence: the connected lives of ants, brains, cities, and software, SCRIBNER, 2001

ElementaryCA3_900

Exemple de reguli pentru automate celulare folosite de S. Wolfram în „A New Kind of Science” [2]

Probabil cel mai spectaculos efort de cercetare privind procesele emergente se referă la inteligența artificială, AI – Artificial Intelligence. Într-o lucrare … cu adevărat controversată, de dimensiuni epopeice [2], Stephen Wolfram, creatorul mediului de programare pentru calcul simbolic Mathematica, folosește examinarea empirică a unor modele dinamice, evolutive, numite automate celulare pentru a formula numeroase conjecturi, între care cele mai frapante sunt principiul echivalenței computaționale (toate procesele care nu sunt evident simple au o complexitate echivalentă), identificarea unei variante de automat celular cu caracter de completitudine Turing și a unei forme de implementare a sa cu caracter de mașină Turing universală, fapt confirmat ulterior publicării cărții printr-o demonstrație formulată de Alex Smith, un student din Birmigham.

Dincolo de caracterul relativ tehnic al acestor rezultate și de ambițiile poate exagerate ale autorului privind impactul lor asupra cunoașterii umane, merită cu deosebire reținută demonstrația realizată în lucrare că din aplicarea unor reguli deterministe poate fi generată o componentă aleatorie, fără recurs la intervenția „aproximărilor”, atât în privința condițiilor inițiale cât și a calculelor de parcurs. Din principiul echivalenței computaționale ar rezulta posibilitatea de a „calcula” în sisteme de calcul complexe – dar accesibile, soluția unor probleme din alte domenii foarte complexe – greu accesibile (dar oricum – toate sunt echivalente, crede Wolfram), pe baza unei transformări, a unei echivalări similare transformărilor topologice. Mai mult, foarte interesant pentru noi aici, din confruntarea sistemului complex „creier uman” cu alte sisteme complexe (cu complexitate pretins echivalentă) și din ușurința cu care ceea ce numim „aleatoriu” apare spontan în natură prin procese deterministe chiar dintre cele simple, din acestea ar rezulta, după Wolfram, posibilitatea rațională de existență, într-o lume de fenomene strict deterministe, a ‘liberului arbitru’ (de pildă, cel uman – doar ca pildă, zic eu, gândindu-mă, ca omul, la animale neumane și la AI).

Este drept că „principiul echivalenței computaționale” rămâne o conjectură a lui Wolfram, iar în 2009 a fost furnizată o demonstrație [3] că există sisteme fizice complexe ale căror proprietăți nu pot fi deduse prin calcul din proprietățile sistemelor componente; acestă demonstrație a țintit susținerea tezei „emergenței tari”, dar reprezintă, cred eu, și o invalidare a conjecturii lui Wolfram.

Voința conștientă este doar o emoție

Pentru profesioniștii neuropsihologiei, acesta este azi aproape un truism. Lucrarea The illusion of conscious will a profesorului Daniel Wegner de la Universitatea Harvard ar mai putea fi etichetată drept „controversată”, la 15 ani de la publicare, doar de dragul acordării libertății de expresie.

De la:

  • demonstrarea – ușor verificabilă inclusiv prin experimente riguros planificate – a aparenței determinării mentale a acțiunilor,
  • trecând prin stabilirea rolului operațional al percepției subiective a „intenției” (care, de fapt, este posterioară acțiunii, e o istorie mentală convenabilă, juxstapusă înregistrării istoriei faptice percepute)

    a32

    D.M. Wegner, The Illusion of Conscious Will, The MIT Press, 2002

  • și, în fine, stabilind utilitatea operațională a acestei iluzii – a voinței conștiente percepută emoțional, atât pentru evoluția și funcționarea individului cât și pentru organizarea morală a societății, bazată pe ideea de „responsabilitate” la nivelul individului,

lucrarea  lui Wegner [4] este fundament solid pentru tot ce a urmat și urmează în domeniu.

Comunitatea umană apune, roiul uman răsare

“Hai la groapa cu furnici – ba-i aici, ba nu-i aici…”

Așadar, adevărul este emergent, include interacțiunea cu voința noastră, iar voința noastră conștientă este o iluzie. Nu prea avem temei pentru frustrări severe. Omul parcă e plămădit din orgolii rănite. Mândria apartenenței la o comunitate – poate oare renunța și la asta și să rămână om? Ființă socială înseamnă, neapărat, ființă comunitară?

Opțiunea pentru apartenența la o comunitate este un act cu o componentă rațională dominantă – cel puțin așa ne place să credem, chiar dacă  specialiștii spun că voința deliberată este doar o emoție. Apartenența la un roi sau la altul nu mai este decât emoție dezlănțuită, deseori lipsită de reflectare conștientă. Dezbaterea rațională este insidios înlocuită de manipularea emoțională: nu “spune-mi adevărul”, ci “minte-mă frumos” este orizontul actual de așteptare, industria advertising a realizat și speculat prima acest lucru, încă din secolul trecut.

Cu grijă pentru răbdarea cititorului, vom marca succint numai cele mai evidente indicii care sunt asociate înlocuirii, la nivel “local”, a organizării comunitare (de până acum) cu unele organizări de tip roi. Evident, nu e vorba numai de suprastructuri: și individul e altul, sau cel puțin altfel – în roi sau în comunitate. Și fiecare om aparține mai multor comunități – și, la fel, mai multor roiuri, în fiecare moment, mereu altfel.

Lord of the flies: “Conducătorul comunității“ … un articol vintage

Leadership of emergence – știința conducerii în organizații emergente (sau a emergenței în organizații) are peste 10 ani de când este în continuă perfecționare și extindere a aplicării. Diferența față de teoriile clasice de management o constituie „focalizarea pe interacțiunile dinamice dintre toți indivizii” [5] din organizație, iar nu pe interacțiunea liderului cu membrii organizației.

Este instructiv să trecem în revistă câteva dintre tehnicile care au fost identificate drept eficente pentru această nouă abordare managerială, optimizată pentru conducerea proceselor emergente în organizații. Se recomandă [5]:

  • generarea unor dezechilibre prin perturbarea tiparelor pre-existente
  • promovarea atitudinii de acceptare a incertitudinilor, atât privind situația reală cât și privind deznodământul deciziilor luate
  • aducerea la suprafață a conflictelor și inițierea de controverse deschise

„O dată ce un sistem este împins într-o stare de dezechilibru, cu cât mai mult conducătorii și membrii aduc la suprafață stări de conflict și crează controverse, cu atât mai mult cresc șansele ca sistemul să genereze noi oportunități și soluții.” [5]

  • amplificarea acțiunilor prin încurajarea noutăților, îngăduirea experimentelor și fluctuațiilor
  • încurajarea interacțiunilor bogate printr-o cultură a „spațiului relațional”
  • sprijinirea acțiunilor colective, libere de conducerea vreunei persoane

„(…) am observat un accent pe acțiunea colectivă; pe care unii o numesc ‘comportament de roi swarm behavior’. Întocmai cu insecte sociale precum albine, termite sau furnici care lucrează fără supervizare și totuși obțin realizări organizaționale remarcabile, indivizii și grupurile din fiecare dintre aceste studii s-au comportat în moduri conectate neprevăzut. Acest stil de acțiune colectivă haotică a contribuit la acțiuni specifice care au amplificat schimbările inițiale.” [5]

  • recombinarea / „auto-organizarea” obținute prin formulări noi care să construiască sens și să ofere sens (sensemaking și sensegiving)
  • recombinarea resurselor
  • integrarea constrângerilor locale
  • reducerea conducătorilor la funcția de modele care pot fi emulate (role models), care acceptă identificarea, descrierea prin etichete (tags): ei rămân doar cu rolul de exponenți, simboluri pentru idei temporar utile sau populare.

La doar câțiva ani de la publicarea studiului de referință [5] al lui Lichtenstein și Plowmanamprenta noului stil de management este ușor de recunoscut în ceea ce este practica de azi a managementului politic și de informare publică, cea pe care o percepem pe timpanele și retinele noastre. Cu un accent special intervenit în ultimii ani pe „forțarea” stingerii rolului conducătorilor, al liderilor, al personalităților chemate să ia decizii individuale. O explicație pentru acest efort de discreditare este că dinamica încredere/neîncredere este identificată, prin modelări de inteligență artificială și experimente de interfațare cu creierul uman, ca având un rol foarte important în ceea ce se numește auto-guvernarea comportamentului social la nivel individual, la nivel de grup social sau de guvern politic [6]. Noua formă de organizare umană face din conducătorii clasici o categorie vetustă.

Comunitățile sunt la amurg. Conducători în sensul tradițional dar în forme deviante, care mai pretind (ei despre ei) că sunt lideri, au rămas, probabil, ipochimeni precum Rodrigo Duterte sau Kim Jong-un. Chiar și aceștia pot fi suspectați că sunt doar oameni de scenă, nu factori de decizie. Lideri pentru societățile zise „avansate”, „progresiste”, nu mai sunt și, foarte probabil, nu vor mai fi lăsați să proemine. Ideea de conducător, chiar și de ales politic este sistematic compromisă. Niciun primar nu mai poate fi conducător “ca pe vremuri” al comunității, trebuie doar să formuleze propuneri în programe de dezvoltare stabilite la nivel superior și să nu-i fie asociat niciun merit personal, indiferent ce face. Primar căruia să i se cuvină bust și nume de stradă sau de școală – avem grijă să nu mai avem. Eventual, dacă face ceva bun și crește în influență în comunitate – este penalizat (se găsesc modalități) și înlocuit cu unul „mai tânăr”; după care mașina de tocat se învârte mai departe. Dacă un conducător a făcut ce i s-a indicat de cercul restrâns, chiar împotriva voinței comunității pe care „o conduce” – fie el și război inutil cu sute de mii de victime: pensie liniștită, eventual invitații pentru speech-uri gras plătite! Niciun președinte de stat nu mai decide nimic. Nici vreun ministru, nici șeful FMI, niciunul nu face ce-l taie capul – sau, dacă încearcă, o pățește. Doar „iese la presă” și comunică deciziile comisiei, comitetului, consiliului etc.  

Nici comunitățile profesionale nu mai sunt conduse de conducători de prestigiu, de la care să se aștepte orientare de acțiune, verdicte responsabile, decizii în fața opțiunilor dificile; sunt conduse de comitete executive, comitete directoare, consilii și comisii – de fapt de rețeaua de membri în comitetele de referenți pentru revistele de specialitate și de experți în comisiile de aprobare a finanțării proiectelor. Organizarea de tip comunitate profesională este aproape sistematic înlocuită de o segregare între „elită” – care include  câțiva „role models”, separată ca o castă de restul membrilor ordinari ai profesiei sau grupei ocupaționale, deseori captivi în situația de precariat. Ideea și idealul de om care conduce merituos o comunitate se stinge mocnit, cu eforturi susținute ale unor armate de „pompieri” anonimi. Conducerea, deciziile, emană de la organe colective în care apartenența este obscură, care folosesc concluzii și recomandări formulate de comisii cu componențe încă și mai obscure. Probabil doar la nivel de pluton de forțe armate speciale (pentru că doar așa pot funcționa!), se conservă rolul tradițional de conducător al unei comunități cu valori împărtășite de membri, proceduri de comunicare și decizie, responsabilități definite și solidaritate față de rezultat. Și, uneori, în crize, la nivel de CEO cu mandat special de criză; singurii căpitani care sunt mai mult decât purtători de banderolă. În rest, comunitățile cu liderii lor se topesc în noul tipar al roiului fără lideri (poate doar cu administratori, dacă au resurse administrabile) – mai potrivit pentru noile vremuri.

Identitățile comunităților tradiționale sunt, sistematic, estompate sau dislocate

spre manifestări golite de conținutul esențial, la toate nivelurile: națiune, regiune, sex, confesiune, profesie specializată. Noile forme de ocupare a resursei (limitate!) de timp și atenție alocate socializării exclud conceptul de conducător, valențele și rolul conducătorului, depersonalizarea este premisa și rezultatul: festivaluri, seminarii, conferințe tematice, concerte în aer liber, tabere de vară, ziua bătăii cu perne și toate celelalte.

Schimbarea se desfășoară, în general, cu dinamica curgerii lente a unui fluviu, ca și alte tranziții, precum cea de la proletariat la precariat. În unele cazuri, însă, generează turbioane violente, precum în viața publică americană, unde maioneza de „American Exceptionalism” cu „Identity Politics” a lui Obama s-a tăiat pentru a lăsa să dospească „America First” a lui Trump. Dimensiunea rasială și traumele istorice ale colonizării, sclavagismului și războiului civil sunt esențiale pentru acele manifestări din SUA. Dar situația respectivă întărește demonstrația că trăim vremuri în care conducătorii sunt înlocuiți cu nimic sau cu personaje fie șterse, fie histrionice – cu alt rol decât cel de mai an.

Sunt membru al „comunității” #

Poate analize viitoare vor clarifica cum se actualizează interactiv comunitățile (tradiționale), rețelele sociale și roiurile. Aici vom alătura doar spre comparație două situații, pentru a sugera schimbarea de paradigmă:

  • ce însemna: aspirația la comunitatea ©, mândria apartenenței la ©, disponibilitatea de a contribui la progresul ideilor ©  și convingerea că împărtășesc aceleași obiective și priorități (nu neapărat toate opțiunile trendy) cu membrii ©, faptul că liderii © mă reprezintă iar eu sunt o resursă care va fi maxim valorificată în ©, și, alternativ
  • ce înseamnă: apartenența la #, unde n-am lideri (dacă se afirmă vreunul – avem grijă să-l executăm), n-am obiective pentru poimâine, că doar mâine sunt sigur acasă, aștept o convocare pe o rețea de socializare să mă mișc sau, măcar, să știu ce să zic: e de bine sau e de rău? Faceți partid din # – OK, îl votez dacă sunt pe-aproape, nu citesc toată chestia aia, nici nu-mi încape pe ecranul telefonului, hai că am treabă! De fapt, poate nu-l votez. Da, sunt și în #&, care-i problema? Sunt out of the grid!

Îmi asum un grad mare de subiectivism în schița de mai sus. Șarjând mai departe, “pe vremuri”, un om, de la tinerețe până la bătrânețe,  aspira la ascensiunea în ierarhia de prestigiu pe care o comunitate sau alta (inclusiv, de pildă, cea a sudorilor profesioniști, sau a vecinilor dintr-un bloc sau de pe o stradă) o confereau cu parcimonie și conform unor protocoale, doar parțial consemnate, dar abordate cu încredere de pe ambele părți ale frontului de evaluare și confirmare. Azi, și de azi înainte pentru ceva vreme, împlinirea interioară a aspirațiilor este completă după participarea la 2 flash-mob-uri, o apropiere sub 10 metri, la o adunare de seară, de un cordon de jandarmi echipați ca-n Star Wars (cu selfie-uri sau live-uri documentare, impressive), și un portofoliu “onorabil” de parteneri și interacțiuni pe rețelele de socializare, fie ele și rețele de nișă ocupațională – onorabil adică mare, contează exclusiv numărul. Timpul aduce și câteva zeci de poze din stațiuni turistice exotice și o mașină cu suporți atașați pentru biciclete și schiuri, și viața a meritat trăită.

Nu este nici pe departe vreo degradare de la lucruri serioase la unele frivole, este doar o schimbare de paradigmă, masivă și inexorabilă; ireversibilă în condiții de progres pașnic. Cataclismele, războaiele ar putea aduce orice. Schimbarea cu care suntem contemporani este însă atât de profundă, încât deja parcă am compara mere cu pere și nu avem un referențial comun când alăturăm realități distanțate prin numai câteva decenii.

Așadar, e bine ce fac? Nu știu, să văd întâi dacă e de bine sau e de rău

Raportarea morală nu se mai face la criterii morale, și nici în relație cu consecințele directe asupra individului, evaluate comparativ.

Atât deliberarea interioară, cât și dezbaterea publică estimează doar reacția unor alte instanțe, aflate mult în afara relațiilor locale dintre resursele, interesele și obișnuințele celor afectați. Actorii locali rămân executori și raportori.

Nu e vorba nici despre Le Crépuscule du devoir – poate doar la nivelul manifestărilor aparente, pe fond am găsit obiecțiile la idee ale filosofului Laurențiu Gheorghe drept bine argumentate, nici despre suspendarea moralei à la Gustave Le Bon – aici erorile de asociere pot fi evaluate și în Donald Trump and the Myth of Mobocracy, cu avantajul de acum al perspectivei date de timpul trecut de la publicare. Este doar transferul de autoritate morală către o sursă inaccesibilă, neinfluențabilă – totuși mundană.

Este chiar confortabil. Sau mai ales confortabil. Exercițiul deliberării morale la nivel individual se stinge. Rămâne stresul informațional: să aflu în timp util dacă “e de bine” sau “e de rău” – cam la fel cum aflu prognoza meteo: „de pe net”. Nu este conformism față de autoritate, este doar optimizare de performanță în cadrul roiului. De fapt, e practic. Nimic de care să te rușinezi în fața copiilor.

Roiul meu drag

Nu discutăm cum e bine, cum era bine sau cum ar fi bine.

Constatăm numai că progresul tehnologic face imposibilă perpetuarea aceleași dinamici în formarea de relații interumane. Interacționăm atât de repede și atât de mult încât nu mai este nici timp, nici loc de formare pentru comunități structurate și conducători.

Nimeni nu va opri acest progres al tehnologiei, suntem programați genetic să-l perpetuăm. Iar relațiile interumane vor avea altă formă, alt conținut. Stingerea profilului dominant al conducătorilor de comunități nu este amurgul zeilor, este doar re-configurarea reperelor de corectitudine politică prin care roiul dislocă acea formă de organizare umană numită, cu reverberații nostalgice, comunitate tradițională. Se redefinește normalitatea.

Dacă e roi – roi să fie: cum să ne simțim bine în roiul nostru vom analiza în următoarea pastilă.

 

Referințe:

[1] I.A. Prigogine, Modération et transformation irréversible des systèmes ouverts, Bulletin de l’Académie royale de Belgique, Classe des Sciences, Tome 31, 600-606, 1945

[2] S. Wolfram, A New Kind of Science, Wolfram Media, 2002

[3] Mile Gu, C. Weedbrook, A. Perales, M. A. Nielsen, More really is different, Physica D: Nonlinear Phenomena. 238 (9): 835–39 doi:10.1016/j.physd.2008.12.016 , 2008

[4] D.M. Wegner, The Illusion of Conscious Will, The MIT Press, 2002

[5] Lichtenstein, B. B., & Plowman, D. A., The leadership of emergence: A complex systems leadership theory of emergence at successive organizational levels, The Leadership Quarterly (2009), doi:10.1016/j.leaqua.2009.04.006 , 2009

[6] R. Bruce, The trust / distrust complex organizing social self-governance behavior. Emergence: Complexity and Organization. 2017 Aug 6 [last modified: 2017 Aug 7]. Edition 1. doi: 10.emerg/10.17357.f38735e661f05439e7eef1acd6521fe5 , 2017

4 Comentarii

  1. A intervenit o clarificare importantă, care poate fi alocată, indirect, în favoarea conjecturii lui Wolfram privind „principiul echivalenței computaționale”:

    Mathematicians Measure Infinities, and Find They’re Equal

    Nu e simplu. Tensiunea dramatică nu sugerează apropierea vreunei concluzii.

  2. Lucian Bojor says:

    Va multumesc, astept cu interes continuarea !

  3. Lucian Bojor says:

    Va multumesc pentru detalierea acestor perspective. In continuare eu mi-as dori sa pot afla care e motivatia celor care administreaza adevarul, cum sunt acestia selectati, si care ar fi directia in care suntem indreptati, in mod constient, sau doar ca efect secundar al progresului tehnologic.

    • Vă mulțumesc și eu, mă bucur că cele de mai sus v-au captat interesul. Cât despre întrebările dumneavoastră, răspunsurile sunt mult peste ceea ce aș îndrăzni eu să formulez. Pot doar să schițez opinia mea în direcția unor răspunsuri, din „perspectivele”, cum bine spuneți, deja prezentate în articol.

      Pe scurt, adevărul emergent este o construcție în dinamică permanentă, la care contribuie fiecare după puteri și care se referă la chestiunile utile fiecăruia: temele/întrebările și răspunsurile acceptate ca „adevărate” variază: puțin de la individ la individ, dar posibil foarte mult la „distanțe mari” în roi (distanțe informaționale, evident). Nu (mai) e vorba de manipulare sau distribuire malefic selectivă a adevărului – așa cum se putea face pe canalele informaționale stabile ale comunității. Cu cât apartenența la roi e mai pregnantă, și descentralizarea adoptării deciziei e mai pregnantă, iar forma specifică, locală, a adevărului ca bază a acestei decizii locale capătă importanță prevalentă față de adevărul de la interfața roi-mediu, cel mai apropiat în esență de adevărul conducătorilor comunității, adevărul d’antan. Decuplarea parțială a adjudecării binomului relevanță+veridicitate între nivelul global (înainte vreme: central) și cel local poate fi privită ca o creștere a „suveranitații” locale (cea numită „auto-guvernarea comportamentului social” în articol), dar este și o cedare de interes+răspundere: pot mai mult aici, nu mai pot (nici nu mai știu, nici nu mai vreau să știu care sunt problemele și soluțiile) la frontiera roiului cu mediul. Nu e „bulă”/bubble de izolare informațională, este „optimizare”: așa se valorifică maxim potențialul individual în noile condiții, cele ale roiului.

      Bineînțeles că, totuși, cum contribuțiile la adevărul local vin „de la fiecare după puteri”, un corolar este că unii pot mai mult, inclusiv pe tărâmul informațiilor. Dar stabilitatea și performanța roiului nu mai sunt asigurate grosolan prin „administrarea” convenabilă a adevărului, așadar nu prin Ministerul Adevărului, ci prin managementul subtil al reflexelor emoționale și cultivarea unui mediu de relaționare care să genereze spontan adevăruri locale utile pentru performanța roiului. Punctajul extras din [5] merită urmărit în fiecare detaliu și nuanță. Cultivarea atitudinii de acceptare a incertitudinilor include restrângerea acoperirii adevărului local la „lucrurile care mă privesc”, în mod pragmatic.

      Despre pârghiile emoționale deja testate în aplicațiile de inteligență artificială de tip swarm, voi încerca să prezint mai multe detalii în următorul episod, termenii cheie fiind resortul lăcomiei și feromonul fericirii. Tot de aici, din domeniul modelării AI, o imagine asupra felului în care se dezvoltă proceduri de supervizare și control pentru roiuri de roboți găsiți în Supervisory control theory applied to swarm robotics, Lopes, Y.K., Trenkwalder, S.M., Leal, A.B. et al. Swarm Intell (2016) 10: 65. https://doi.org/10.1007/s11721-016-0119-0

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *