Cristofor Columb și strategiile seducției

Alături de dramaturgul italian Dario Fo, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997, asistăm la o adevărată resurecție a comediei. Considerată multă vreme un gen minor, disponibil mai degrabă aspectului comercial decât celui artistic, aceasta își rafinează resursele de investigare a istoriei. Piesa Isabela, trei caravele și un mare mincinos (1963), pusă în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea, în regia lui Eugen Gyemant de la Teatrul de Comedie din București, este un manifest de o intensă actualitate, al cărui mesaj suscită diferite unghiuri de interpretare. De altfel, întâlnirea tânărului regizor cu trupa de actori a teatrului orădean s-a dovedit a fi miza unui pariu câștigat în numele unui spectacol ludic, dar cu serioase inserții reflexive, deoarece, dincolo de întâmplările reprezentate, a reușit să construiască o interioritate a timpului evocat, bine articulată pe ideea de destin și pe meditația privitoare la energiile latente ale omului, capabil să schimbe pentru totdeauna înfățișarea lumii.

Viziunea regizorală glisează imperceptibil spre trecut, configurând în spațiul scenic turbulența provocată de conjuncția marilor epoci și de metamorfoza ireversibilă a tiparelor de mentalitate cunoscute până atunci, abil figurată grație unui cronotop emblematic: Spania de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, ingenios sugerată de scenograful Tudor Prodan, cel care a creat, totodată, proiecțiile vizuale ce însoțesc întreaga desfășurare a spectacolului. Regizorul Eugen Gyemant și scenograful Tudor Prodan nu se află însă la prima lor colaborare teatrală, iar experiența acumulată se dezvăluie din surprinzătoarea armonie a limbajelor artistice. Stratul istoriei ne invită la o incursiune în tumultuoasa epocă a temerarilor exploratori, a descoperitorilor de noi spații geografice, a vizionarilor fascinați de mari idei, ce presimt că, dincolo de contururile aparente și de teritoriile deja cucerite, se profilează, misterioasă și sălbatică, o lume necunoscută. Cel ce va porni în această incursiune inițiatică a omenirii trebuie să treacă mai întâi prin purgatoriul tuturor interogațiilor și curiozităților posibile, să-și convingă contemporanii de validitatea proiectului său, să recurgă la energice tehnici de persuadare, altfel spus, să-i seducă în termenii evocați de Gabriel Liiceanu: ,,un seducător este un personaj care te ia deoparte, unul care te duce în partea în care vrea el” (Despre seducție, Humanitas, București, p. 10). Numai un personaj remarcabil al istoriei își putea asuma o asemenea dificilă menire, iar dramaturgul a avut excelenta intuiție de a îndrepta reflectorul asupra imaginii lui Cristofor Columb.

1 2

Stampele în alb-negru proiectate pe fundalul scenic întrețin un vivace dialog cu timpul întâmplărilor și cu esențele puterii regale, prin simbolurile ezoterice figurate ori prin tiparele decorative ce însoțesc, la fel ca în trecut, corăbiile navigatorilor. Fără a extenua privirea, decorul sparge orice monotonie, completând, ca un reconfortant pandant al obiectelor, jocul cuvintelor și al situațiilor de un umor savuros. Două șiruri de brațe metalice, modulare, formate dintr-o suită de alonje ce conferă o deosebită flexibilitate întregului, sunt dispuse față în față pentru a crea impresia de plutire ori de agitație a corabiei frământate de furtună. Suntem aici pentru a ne juca, pare a transmite discret regizorul, iar gradul de utilizare a cadrului scenic scoate din rutină imaginația spectatorilor. În fond, nu este o lume a obiectelor, ci un spațiu al ideilor reconfiguratoare. Din acest unghi al lumii se desprind, de altfel, și cele două fire ale acțiunii, între care granițele nu sunt ferm creionate, întretăindu-se prin șarja parodică și fervoarea aluzivă. Fiecare plan își regăsește, contrapunctic, ecouri în celălalt, actorii își asumă multiple roluri, măștile ridicate de acești abili eroi ai improvizației amintesc că istoria se asimilează, uneori, prin experiențe repetitive. Pasiunea pentru poveste întâmpină așteptările iubitorilor de happening, în toate sensurile conceptului. Aventura prinsă pe canavaua expansiunii în necunoscut implică și spectatorii, îi îndeamnă să  participe, creează o anumită tensiune dramatică. Actorul condamnat la moarte prin spânzurare pentru că a cutezat să joace într-o piesă scrisă de Fernando de Rojas, autor aflat sub ancheta Inchiziției, își clamează nevinovăția prin însuși destinul său artistic, căci a fi actor înseamnă, de fapt, a trăi mereu viețile altora, a se supune unei neîncetate transfigurări a sinelui. Asemenea unei Șeherezade sui generis, dar recurgând la un alt registru retoric, aplică strategii de temporizare a actului punitiv, propunând rejucarea piesei despre Cristofor Columb. Imersiunea în epoca Isabelei de Castilla devine posibilă printr-un artificiu de improvizație teatrală ce mixează rolurile, transformă primii actori în spectatori și reconfirmă forța de expresie a teatrului în teatru.

3 4

Trei roluri merită câte o încadrare aparte. Isabela de Castilla, magistral și energic interpretată de Ioana Dragoș Gajdo, se conformează, complice, uzanțelor vremii sale, recunoscând că e datoare să practice disimularea în raporturile cu contemporanii săi. Dincolo de exuberanța specifică unui personaj decupat din modelele commediei dell’arte, descoperim o suverană erudită, ce iubește teatrul (,,mie îmi plac foarte mult comedianții”), literatura și filosofia antichității (cunoaște pasaje întregi în latină din scrierile lui Ovidiu) și prețuiește ideile îndrăznețe (,,Am nevoie de oameni cu fantezie, de oameni cu idei noi, nu cu idei fixe.”). Cel ce deține cu adevărat o asemenea comoară, ,,o idee mare”, bine protejată de o cartografie tainică a lumii, este Cristofor Columb, navigatorul convins că o călătorie spre Indii se poate face ,,pe un drum invers”. Rolul acesta, la fel ca cel al Condamnatului din scena-cadru, este interpretat cu multă suplețe de Richard Balint, din perspectiva artistului experimentat, a cărui viață se conjugă, ca printr-o atracție irezistibilă, cu existența fulgurantă a personajelor sale. Revenind la Columb, histrionul ce se afirmă pe scenă, constatăm că în fața comisiei de finanțare a expediției fabulează copios, redesenează profilul lumii, insinuează existența unui teritoriu paradisiac. Desigur, el trebuie să convingă, să deconstruiască percepția eronată asupra formei pământului, să tempereze teama de necunoscut. Apelând la terminologia lui Rudolf Otto, dar într-o cu totul altă accepțiune decât cea originară privitoare la sacru, am putea afirma că, unui mysterium tremendum, el îi opune un mysterium fascinans, cu toate consecințele revigorante ce se ivesc de aici. Un alt personaj, Quintanilla, trezorierul reginei, interpretat de Alexandru Rusu (ce va intra, de asemenea, în rolurile Tâmplarului, Teologului, Primului Marinar, Heraldului și Viceguvernatorului), înfățișează înfruntarea mării ca pe un asediu sistematic, violent, căci dincolo de margine s-ar extinde o geologie primordială, prevestitoare a marilor schimbări viitoare.

Imaginarul mitizant al oceanului de apus se spulberă însă sub cavalcada, sunetele de tobă și strigătele de luptă, cât se poate de reale, ale rătăcitului rege al Spaniei, Ferdinand. Întrupat de actorul Petre Ghimbășan, ne reține atenția, alături de Isabela și Columb, prin arta interpretării și a construcției dramatice, descinse din vena cea mai pură a comediei bufe. Omul se descompune treptat sub privirea tăioasă a Isabelei, rămâne o fantoșă a regalității pierdute, se transformă în opusul său, bufonul. La fel ca în imaginea cărților de joc, reflexia răsturnată a regelui este cea a bufonului, iar Ferdinand reprezintă întru totul această dublă ipostază. Cu toate acestea, își păstrează intact umorul plin de farmec, rămâne un personaj agreabil, ușor infantil, care se războiește cu propriile fantasme. De altfel, diferența de înălțime dintre tronul dominator al Isabelei și al său, strivit sub autoritatea suveranei, divulgă raporturile de putere. Temporalitatea îi redă un strop din demnitatea regală, fiindcă marile bătălii purtate de Ferdinand, finanțate de grupuri influente provenite din cetățile italiene, au avut loc în realitate, succedându-se pe parcursul a patru ani. Tot atâția i-au fost necesari lui Columb pentru a convinge comisia să-i aprobe expediția. Cei doi poli de putere, reprezentați de Isabela și Ferdinand, pun în lumină un conflict de autoritate și un poliedru de interese divergente, condimentat cu instituirea de noi taxe și impozite, la fel ca în zilele noastre. Între unghiurile acestei societăți, în care acuzațiile de hoție și corupție se lansează cu țintă generalizatoare, pare firesc ca percepția contemporanilor asupra lui Columb să vireze cu rapiditate dinspre caracterizarea sa drept ,,vrăjitor” spre cea de ,,hoț”, ,,mincinos” și ,,falsificator de rute”.

Am remarcat și celelalte două interpretări de excepție ale piesei. Alina Manole intervine convingător într-un dublu rol: cel al Ioanei, fata cu episoade psihotice demne de o spumoasă parodiere a clișeelor cinematografice, și cel al unuia dintre marinarii aflați în expediție alături de Columb. Sorin Ionescu completează galeria de personaje/ spectatori, intrând, pe rând, în multiple roluri: Fonseca, Pinzon, Călăul, Călugărul, un alt marinar. Deși numărul ipostazelor interșanjabile este semnificativ, zona de trecere se menține extrem de permisivă în registrul burlesc al comediei.

5 6

Este meritul dramaturgului și, deopotrivă, al regizorului, de a fi surprins cu subtilitate un timp pulsatoriu, uneori precis (1486), alteori vag și aburos. Lumea întreagă își descoperă valențele unui originar Theatrum Mundi, unde planurile temporale se joacă, alternează ori se suprapun, se îmbină (mai ales în partea a doua), apoi se despart, lăsându-ne în final prizonieri ai capriciilor sale. Totuși, nu circularitatea definește arhitectura acestei piese cu un anumit grad de dificultate, ci o altă structură, ce ne amintește de reflecțiile lui Eugen Ionescu privitoare la felul cum scenele, oarecum disipate, comunică între ele: ,,O operă, o piesă de teatru nu e un chestionar cu întrebări și răspunsuri: adevăratele răspunsuri ale unei opere sunt constituite pur și simplu din ceea ce își răspunde ei înseși, ea își răspunde sieși, așa cum o simfonie își răspunde sieși, cum o pată de culoare răspunde unei alte pete de culoare din același tablou.” (Note și contranote. Traducere din franceză și cuvânt introductiv de Ion Pop. Ediția a II-a, Humanitas, București, p. 31). Fluida schimbare a perspectivelor din partea a doua a spectacolului susține aserțiunea ionesciană. Interogatoriul la care este supus Columb după întoarcerea din prima expediție creează atmosfera unei ironice și riguroase judecăți a istoriei.

La un alt nivel interpretativ, piesa dobândește conotațiile unei satire sociale și politice, investigând teme des resuscitate în dezbaterile din media contemporană, precum corupția, raporturile dintre puterea politică și libertatea individuală, influența marilor finanțatori asupra hotărârilor decisive pentru soarta omenirii. Considerațiile despre condiția actorilor și a teatrului într-o societate răvășită de avide interese financiare ridică piesa la nivelul unei autentice arte poetice. Constatarea lui Columb din final trasează fragila linie despărțitoare dintre elanul vizionar și germenii eșecului personal: ,,Începusem atât de frumos; pe urmă însă, fie din cauza șmecheriei altora, fie pentru că voiam să fac pe șmecherul într-o lume de șmecheri, am lăsat să se ducă totul pe gârlă. Sunt un naufragiat…”

 

Credit foto: Remus TODERICI

 

Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 53 (153), nr. 5 (618), mai 2017

 

 

 

 

 

 

 

5 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda, pur și simplu: La nici doua sute de ani de la decretul amintit, in 1685, revocarea de către Regele Soare a Edictului de la Nantes, ce consfințea drepturile religioase, civile si politice ale hughenoților francezi, a produs un alt cataclism economic si social: părăsirea regatului! După altă sută de ani, s-a prăbușit si regatul Frantei! Așa cum aurul din coloniile americane, după decretul din Alhambra, a fost o simpla „ploaie de aur pe acoperișul Șpaniei”, Franța nu a mai fost niciodată puterea politică dictatoare a Pacii din Westfalia, înlocuind in diplomație latina cu franceza. Poate de aceea premiul Goncourt pentru acest an a fost acordat pentru povestea exilului unui tânăr hughenot, scrisa de Nicolas Cavailles. Ar merita o punere in scenă, cu o cronică pe măsură, a Dvs,, desigur. Cu mult respect si deosebita considerație, Dușan Crstici

    • Vă mulțumesc mult pentru interesantele conexiuni! Mi-ați dat un nou subiect istoric de meditat și cu siguranță îl voi aprofunda, cu toate extensiile interpretative posibile, dacă se va ivi vreodată ocazia să scriu o cronică sau un eseu pe această temă. S-ar putea învăța din asemenea istorii că nicio strămutare forțată a unui grup uman consistent și creator de cultură nu poate rămâne fără consecințe…

  2. Dușan Crstici says:

    „…al cărui mesaj suscită diferite unghiuri de interpretare”. Aceste cuvinte sunt cheia de boltă a excelentei cronici a piesei care tratează in opoziție cu titlul, debutul unei noi tragedii colective din istoria omenirii. 1492 nu este doar data oficială a descoperirii Lumii Noi. Este și debutul alungării din Peninsula Iberica a maurilor si a evreilor, respectiv a convertirii forțate ca catolicism. Regii catolici nu au glumit cu subiectul! Sfânta Inchiziție a fost înființată tocmai in acest scop. 200000 de oameni au fost expulzați in cel mai scurt timp după decretul de la Alhambra. Strămoșii lor erau veniți in Spania fie de 800 de ani, fie dela distrugere Ierusalimului de către romani, in cazul celor numiți in noua pribegie sefarzi. Acesta este unghiul meu de interpretare, fapt pentru care va mulțumesc . Subiectul a fost extraordinar. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

    • Excelent unghi de interpretare propuneți! Chiar dacă n-am reușit să ating toate punctele sensibile în cronică, dramaturgul a sugerat cu subtilitate această posibilă relație de cauzalitate, în scena în care cei doi suverani ai Spaniei își frământă imaginația pentru a descoperi noi surse de finanțare a expediției. După o savuroasă bătaie de cap la unison, personajul Ferdinand exclamă: ,,Hai mai bine să-i expropriem pe evrei! Asta funcționează de fiecare dată!” și îi întinde Isabelei actul de expropriere. Citez mai departe replica reginei (cu mențiunea că am decupat din scenariu aceste citate:)): ,,Ți-am spus nu… uite ce fac cu ordinul tău de expropriere! (îl face bucăți)”. Nu de puține ori am descoperit cum comediile reușesc să se înșurubeze mult mai viguros decât dramele într-o problematică spinoasă a realității, deoarece sunt scutite de efectul patosului și de adâncirea pe verticala sufletească. Iar nebunii regilor, suverani, la rândul lor, peste virtuțile registrului comic, au avut întotdeauna o deplină libertate de exprimare.

  3. Ca de fiecare dată când apare ceva nou, întâi citești de curiozitate. Dacă materialul este bun reiei lectura din plăcere. După satisfacția – să o numim sentimentală – ești obligat să surmontezi ce datorezi cezarului și treci la a treia lectură. Pe care (ți-) o oferi din interes…! Cine s-ar da la o parte de la nesperatul privilegiu de a învăța lucruri prețioase produse prin cuvânt. (Ioan, I, 1-5). Iată că doamna Maria Hulber mi-a facilitat parcurgerea acestor trei etape. Mulțumesc!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *