PORTO

Viseu no Porto. Așa se numește restaurantul în care am mâncat de trei ori, cât am stat la Porto. Situat chiar în centrul orașului, lângă Gara São Bento (sau Sfântul Benedict). Cumva, am deschis și închis, prin popasul în acest loc, sejurul nostru. Fabuloasă atmosfera. Prima dată, pe la prânz, am fost invitați să urcăm, nu mai erau locuri libere, nici pe terasă, nici la parter, unde se afla și barul. Mâncarea era adusă la etaj cu liftul. Chelnerul urca și cobora fără încetare. Se strecura printre mesele de două până la patru persoane, cu scaune din lemn, ca cele de la mobilele vechi, de sufragerie, de prin anii ’70. Purta niște adidași largi, ca niște șalupe. Iulia a băut un fresh de portocale cu 1,80 euro, un ditamai paharul, vreo 500 de ml. N-am băut nicăieri în Portugalia un astfel de suc. Fără zahăr, fără gheață, fără adaos de apă de la robinet. Doar suc natural. Și portocalele lor, se știe, sunt dulci ca mierea. Am comandat toți trei o supă tradițională din sânge de porc, numită și sopa de pedra (supă de piatră). Nu Caldo Verde, aceea e supa de legume, cu varză și cartofi. Au aterizat pe masă trei boluri imense, cu ceva dens, în genul mâncării de fasole sau de linte de pe la noi. Gustul aducea, cumva, a sângerete, textura era a drobului de miel, se distingea ficatul, dar și alte organe, ingredientele, foarte puternice, piperul și boiaua iute. Ar fi fost suficient să sature trei guri flămânde, trezite de pe la trei și jumătate dimineața, ca să prindă avionul de șase spre München.

o

Și, totuși, a urmat felul principal. Bacalhau, cod, adică, mâncarea emblematică a portughezilor, servită, de obicei, cu pat de ceapă trasă în tigaie și cu chipsuri din cartofi. Oricât efort am fi depus, nu am fi ajuns să dovedim barca de mâncare din fața ochilor. O nebunie! După gustul meu, peștele trona în prea mult ulei, fie el și de măsline. Murăturile, multe și ele, la fel, se lăfăiau în balta uleioasă de pe fundul platoului. Dar, critică pe critică, am mâncat bine, la un preț rezonabil și am văzut cum stau lucrurile cu restaurantele celor din Porto. Cu bodegile lor pitorești, fiindcă, de obicei, combină snack-barul cu restaurantul, e 2 în 1, cum ar veni. Adega – Viseu no Porto. La parter, dacă aveai norocul seara să prinzi o masă lângă tejghea, savurai graiul localnicilor, atât de asemănători cu țăranii noștri, adunați prin cârciumi, la țară, rămâneai nedumerit la tonurile înalte ale așa-ziselor certuri dintre ei, așezați în fața câte unui pahar de vin alb sau roșu, cerând un bol de supă fierbinte ori un castron cu salată verde, în care măslinele negre făceau casă bună cu brânza și feliile de roșii, cu bucăți pătrate de pâine grea, lutoasă, fabricată din mălai. Unii intrau doar pentru un pahar mic de băutură tare, îmbrăcați în salopete de muncitori, obosiți, cu chipul șters. Se vedea de la o poștă că se cunoșteau între ei, după modul în care se căutau de mărunțiș sau după privirile calde, aruncate pe furiș, spre un televizor suspendat pe perete, într-un colț. Ne imaginăm ce trebuie să fi fost acum doi ani în acest spațiu, când echipa de fotbal a Portugaliei câștigase Campionatul European de Fotbal 2016, pe 10 iulie, într-un meci memorabil cu Franța. Ne amintim de accidentarea lui Ronaldo. Apropo, figura lui Ronaldo e, în Portugalia, peste tot, pe tricouri, șepci, prosoape, fețe de masă, pe brelocuri, pe ziduri, în ghiocul unor graffiti, peste tot. E un bun național.

1 2

Într-o seară, fata care lucra la bucătărie, a ieșit să aducă ceva din pivniță. Am simțit, când a deschis ușa, un aer rece, de peșteră, un miros înțepător, de varză murată, combinată cu infuzii de mucegai. A scos cu greutate două lăzi cu cartofi deja curățați, le-a târât până-n bucătărie și, de atunci, n-a mai ieșit de acolo. Îi surprindeam, la răstimpuri, în ferestruica ce dădea-n bar, șorțul și mișcările rapide ale mâinilor. I-am șoptit soțului meu că fața ei seamănă cu a tipei din Crime & Investigații, cea care-i ucidea, pentru a-i putea jefui, mai apoi, pe toți bărbații care intrau în casa ei. Bieții oameni, stăteau liniștiți la masă, când, din senin, sub ei, se deschidea o trapă care-i înghițea pentru totdeauna. Aceeași paloare a pielii, aceeași privire în gol, aceeași lipsă de surâs. Când te gândești că femeia aceea ducea greul, că lucra de dimineața până noaptea, ea și chelnerul cu adidași enormi, retragi ce ai scris cu două rânduri mai sus. Retragi și continui să mănânci stupefiat o Francesinha. O bombă calorică în toată regula, cu aspect de sandvici stratificat, o altă mâncare specifică regiunii Porto. Carne de vită, două tipuri de cârnaț, șuncă, felii de pâine prăjite, pe deasupra brânză topită, turnată din belșug, și, ca moț, un ochi de ou moale, totul scufundat într-o farfurie adâncă cu lichid roșiatic. Nu am reușit să-i identific esențele, dar se spune că ar conține și bere. Sandviciul trebuie să fie trecut prin acest sos nu foarte dens, astfel încât, la sfârșit, toată lumea să se declare fericită. Am uitat să precizez că, pe lângă farfuria cu Francesinha, chelnerul amplasa, pe un platou lunguieț, și un vârf de cartofi prăjiți, ca să fie felul complet.

 

***

 

Și Atlanticul din prima zi nu a semănat defel cu celălalt, din ziua a șasea. În prima zi, ceață. Nu se vedea nimic, nici la doi metri distanță. Oceanul se ascundea sub o cortină gri, pâcloasă, de aer cald, de nisip fin, hainele se umezeau instantaneu, părul părea proaspăt spălat. Atlanticul e cu mister. Ca orice ocean, ca orice apă, te ademenește. Te cheamă mai aproape, tot mai aproape. N-ai cum să nu-l testezi, e rece ca un sloi de gheață. Privesc fotografiile din prima zi. Peisajul e selenar. Un pictor priceput a șters cu blândețe contururile. Rămân, în prim-plan, personajele, stinghere, cu haine care țipă la cameră. Pescărușii se confundă cu nisipul, stau ciorchine pe colțuri de stânci. E atâta calm pe plaja Matosinhos, răsturnat peste pături din care țâșnesc temerarii în costume de baie sau surferii, cu placa subsuoară. Orașul de pescari se mândrește cu Castelo do Queijo (sau Castelul de brânză), care desparte sobru fâșiile de plajă și oferă o panoramă unică asupra imensității oceanului. Urcăm pe faleză. Restaurantele stau înșiruite paralel cu malul. Ne oprim. Mâncăm pește. Din nou, bacalhau. Servit, de astă dată, cu cartofi noi, fierți în coajă și rondele de lămâie. La o masă mică, ascultăm valurile cum se sparg de stânci. Briza oceanului. În depărtare, pe dig, pescarii se agață de undițe, în nemișcare.

3

În ziua a șasea, ultima, oceanul se arată albastru. Vântul bate cu putere, atât de rece în sulițele lui că-mi clănțăne dinții în gură. Pălăria o ia razna, alerg după ea până-mi dau seama că n-am nicio șansă și, cu orice risc, o îndes în rucsac, lângă sticlele de apă și crema de protecție solară 50, convinsă fiind că va lua, la repurtare, ca întotdeauna, forma capului meu. Ajungem pe dig. Foz do Douro. Nu până la far, ne oprim cam pe la jumătatea distanței. Valurile sunt uriașe, iar noi, înfrigurați. Valurile se înalță cu zgomot peste dig, fotografii sar buimaci din calea lor. Valurile par năluci disperate. Către mal, formează vârtejuri de spumă. Timpanele, vibrând, mută accentul spre interior. Pescărușii se adună pe nisip, în preajma stâncilor. Începe să plouă mărunt.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *