Interviu ARIS FIORETOS: Literatura este mai mult despre întrebări, decît despre răspunsuri

Dialog Cristian Pătrășconiu – ARIS FIORETOS.

Care este viziunea dumneavoastră cu privire la literatură? Ce ar trebui să fie aceasta, ce vă place să fie considerată literatura dumenavoastră?

Dacă aș fi ales să răspund într-o manieră sarcastică aș fi spus, în primul rînd, că nu am o viziune. Că scriu pur și simplu. Sau aș spune că ea ține de o anumită formă de boală. Dar, dincolo de acest strat, subțire totuși, de sarcasm,  credința mea este aceea că pricipala sarcină a literaturii, poate că singura ei sarcină în fond este aceea de a scoate la iveală ceea ce e vulnerabil, ceea ce este fragil – și aceasta este deopotrivă valabilă și pentru societate în general, dar și pentru viață personală a indivizilor. Pentru indivizi – ca ființe umane, miraculoase, cu existențe extraordinare (chiar și atunci cînd, aparent, ei ne par a fi niște oameni comuni). Pentru societate – acele zone în care se nasc și cresc conflictele, tensiunile și care sunt definitorii pentru un timp anume. Eu cred despre literatură că este o formă a limbajului care, în acest timpuri, are menirea de a vorbi convingător despre potențialul societății, despre limitele și potențialitățile oamenilor, nu neapărat despre acțiunile lor, ci despre partea pozitivă a acestor potențialități, despre toate acestea în sensul în care ele sunt calități.

Dincolo de toate acestea, cred că literatura trebuie, cu adevărat, să lucreze cu întrebări, să formuleze interogații în maniere cît mai diverse și neobișnuite și nu neapărat să ofere răspunsuri.

Care sunt marile dumneavoastră plăceri, în calitate de scriitor? Să zicem – cînd vă așezați la masă și aveți în minte să scrieți literatură?

Da…În cazul meu există mai multe feluri de plăceri cînd sînt în asemenea situații. Una dintre ele este cu siguranță aceea că, atunci cînd scriu literatură, evadez dintr-un ritm de viață obișnuit și mă plasez în afara monotoniei. Aceasta se întîmplă de fiecare dată cînd sînt în interiorul unui text, cînd lucrez intens la el – aproape că mă confiscă și uit și de mine și, în orice caz, de monotonie. Altfel, zilele seamănă destul de mult unele cu altele; ei bine, a scrie literatură e pentru mine echivalent, în acest sens, cu a mă sustrage rutinei, monotoniei. Cînd scriu, am toate antenele activate, iar sensibilitatea mea este la lucru în cel mai înalt grad. Așadar, să scrii nu două ore, nu patru ore, ci, să zicem, opt ore reprezintă pentru mine o aventură extraordinară, extrem de palpitantă. Este în acest fel și pentru mintea mea, dar și pentru corpul meu – fiindcă atunci mă aflu plasat într-o stare de încordare și de concentrare extrem de intensă. Este un timp de foarte bună calitate cel pe care îl petrec atunci cînd scriu intens. Cînd particip la aceste curse de fond, de semifond sau, uneori, chiar de maraton ale scrisului…

Aris Fioretos

Țineți anumite obiecte în jurul dumneavoastră? Aveți superstiții ori ritualuri cînd scrieți? De fapt, exista ceva anume care vă pune pe dumneavoastră în această stare aparte – în dispoziția de a scrie?

Sînt extrem de spartan cînd scriu. Am nevoie de ceva minimal cînd încep să scriu. Hîrtie, pix, computer. Nimic altceva nu este obligatoriu să fie lîngă mine atunci. Minimalismul acesta probabil că mă ajută și să mă concentrez mai bine. Nu scriu mereu la computer; uneori încă mai scriu cu stilolul, de fapt trebuie să recunosc că îmi place foarte mult să scriu cu acest instrument atît de delicat și de rafinat. În urmă cu 25-30 de ani scriam numai cu stilolul; mi se părea că există o intimitate aparte care se creează între foaia de hîrtie, mîna mea care ține un stilou elegant și mintea mea. Și, de fapt, chiar așa și era. Știți? Este ceva aparte să scrii cu stiloul și din perspectiva ideii de finitudine. Cînd scrii la computer, parcă lucrurile sînt mai ușor de terminat, cuvintele, frazele pot să dispară mult mai simplu și mai repede, piur și simplu apeși cîteva taste și, în cîteva secunde, un text a dispărut ca și cînd nu ar fi existat niciodată; cînd însă scrii cu stiloul, este mult mai greu să ștergi. Rămîn urme. Cît despre ritualuri? Hm – nu am așa ceva. Am nevoie doar de cafea mea.

Dar trebuie să mărturisesc că există totuși ceva, ceva de care am neapărat nevoie atunci cînd încep să scriu la vreun roman de-al meu: neapărat am nevoie de o imagine. Acea imagine poate fi găsită oriunde; și, pentru romanele mele, niciodată nu am găsit două imagini de la care să pornesc într-unul și același loc. Această imagine este ca un fel de GPS pentru ceea ce scriu eu în acel roman. Este foarte importantă pentru mine. Pot găsi acea imagine – directoare într-un film, într-un ziar, într-o vitrină, într-o carte poștală; oriunde, de fapt. Dar, fără ea nu pot scrie roman.  Pentru mine, această imagine este, cum să spun, iconică. Nu este o imagine mentală, nu este suficient ca ea să existe, fie și sub forma unei stări, doar în mintea mea; trebuie să existe neapărat și într-un sens fizic. Și să o am în fața ochilor atunci cînd scriu.

Să vă dau numai un exemplu: la cel mai recent roman al meu, ”Mary”, un roman la care țin foarte mult, pentru că, prin intermediul lui, m-am apropiat și mai mult de unele dintre rădăcinile mele biografice, la acest romanm, cum spuneam, am făcut foarte multe notițe preliminare, dar nu am putut să îl scriu multă vreme. Poate un an, poate mai bine de un an – am tot amînat să îl scriu. De fapt, aș fi vrut să încep să îl scriu, dar nu mă puteam urni. Pentru că nu aveam acea imagine-declanșator despre care v-am vorbit. Și, într-o zi, am găsit un film despre dictaturi – un film cu multe date de ordin documentar, un film care s-a dovedit a fi foarte important în multe privințe pentru mine – și acolo am observat la un moment dat o secvență relativ scurtă, poate nu mai mare de 15 secunde. Cîteva cadre cu o femeie care plînge în Cipru, în 1974; nu era toată femeia în cadru, era doar capul acesteia, chipul acesteia poate că este și mai bine spus. Ea stătea chiar lîngă un zid alb. Era un chip, deopotrivă, îndurerat și extatic. Și aceste secvențe au fost esențiale pentru mine. Am putut să încep să scriu acest roman. Inițial, pentru că am fost așa de încîntat de acest chip, am vrut chiar să îl folosesc pentru coperta cărții mele. Am renunțat în cele din urmă, urmînd sfatul foarte potrivit al editorului meu, care îmi este și un foarte bun prieten. Într-adevăr, era un chip uluitor de frumos și de expresiv, dar nu era pentru o copertă de carte; era pentru mine, pentru intimitatea mea, era inspirațional pentru mine și pesemne că așa trebuia să rămână, în mine, cu mine.

Liniște sau zgomot în imediata dumneavoastră apropiere atunci cînd scrieți? Și, ca o variațiune a acestei întrebări: liniște sau muzică?

Liniște. De fiecare dată: liniște. Muzică ascult, și îmi place enorm, dar nu cînd scriu. Pentru mine, cele două activității – ambele, foarte importante – sînt foarte diferite. Cînd scriu am nevoie de liniște, pentru că numai în felul acesta mă pot concentra foarte bine. Muzica, desigur, nu este defel zgomot; dar, pentru mine, cum ziceam, este altceva decît actul de a scrie și mă pot bucura de ambele plăceri, dar nu în același timp.

Cum definiți dumneavoastră succesul pentru un scriitor?

Sînt multe feluri în care o pot face. Acum, pe loc, doar într-o propoziție: un mix de grație cu seriozitate poate fi considerat ceva de succes.

Și, în continuarea întrebării precedente: cît de important este succesul pentru un scriitor? Mai ales azi, cînd nu e vorba numai de a scrie și publica o carte, ci și de a evolua pe o piață de carte sau pe mai multe piețe de carte, de fapt…

Răspund tot în nume personal, pentru că acest răspuns, relativ la această tematică, mi se pare că este cel mai onest: nu refuz succesul, dar nu acesta este motivul pentru care eu am ales să scriu. Nu sînt de acord cu un anume transfer care se face astăzi, din ce în ce mai des: anume, dinspre succesul, poate uneori rapid, poate uneori prea facil, al unei cărți spre valoarea efectivă a acelei cărți și a acelui scriitor. Nu sînt neapărat același lucru; iar uneori poate că acești doi termeni sînt chiar aproape opuși unul față de altul. Succesul comercial nu este chiar o cale regală pentru literatură. Mai mult decît despre succes, aș vorbi, în cazul literaturii serioase, despre capacitatea de a influența literatura unei țări sau a alteia prin ceea ce scrii. Din acest motiv citim azi, ca și cum ne-ar fi contemporani, Shakespeare sau Proust – nu pentru că, în primul rînd și în mod fundamental, ar fi fost scriitori de mare succes, ci pentru că au fost scriitori puternici, cu o amprentă extraordinară asupra culturii, asupra literaturii.

mary roman fioretos humanitas suedia

Și ultima ramură a acestei întrebări care a fost gîndită în trei trepte: cum vă administrați propriul succes?

Nu am nevoie de o mare investiție de timp pentru a face așa ceva: cîteva minute pe zi. (rîde)

Care sunt temele dumneavoastră favorite, temele în raport cu care vă simțiți confortabil să scrieți?

În sine, ceea ce atinge aceasta întrebare reprezintă o…temă foarte interesantă și vastă pentru mine. Și, ca întrebare, foarte provocatoare pentru mine. Fiindcă nu sînt deloc așa de sigur că acele teme care mă interesează pe mine în mod special, care aproape că mă obsedează sînt fix aceleași cu temele despre care îmi este confortabil să scriu. Într-un fel, aș putea spune că temele care mă interesează pe mine cel mai mult sînt acele teme despre care nu știu nimic sau aproape nimic. Sunt temele care mă provoacă în cel mai înalt grad să caut, să investighez, să (încerc să) înțeleg. Și aceasta, cum spuneam, nu este deloc ceva confortabil. Și dacă acest proces – care este unul foare intens – se transferă, parțial desigur, dar în proporție cît mai mare de fapt, într-un text pe care îl scriu, atunci s-ar putea să fiu mulțumit cu ceea ce am făcut. S-ar putea chiar să îmi și placă uneori. Așadar, temele către care mă duc sper, în ceea ce scriu eu, să reflecte măcar puțin din atenția pe care încerc să o acord detaliilor de adîncime ale unor situații particulare, mai puțin obișnuite. Altfel, în trecut am scris despre multe lucruri: despre felurile în care imigrația formează și deformează identitatea oamenilor, despre funcțiile memoriei colective și despre cum se poate menține memoria generațiilor în interiorul familiilor care sunt dezrădăcinate, despre ce se întîmplă cu identitatea unui om cînd trece de la o limbă la alta, despre condiția femeilor în vremuri de mari represiuni politice. De asemenea, ceea ce m-a interesat în mod aparte în cea mai recentă carte a mea a fost ceva ce nu am putut și nu voi putea experimenta în mod direct niciodată: anume, graviditatea. Aceasta temă este un mare – mare mister pentru mine și cred, de altfel, că în literatură nu s-a insistat nici pe departe pe cît merită asupra aceastei temă. Cînd corpul unei femei este gravid, el este mai mult decît un singur corp; suferă o uriașă metamorfoză și aici, în aceste privințe, cred că literatura are încă multe de spus. Pentru că, de fapt, metamorfoza este ceva în mod profund despre literatură. Să ne gîndim că, la început, o carte arată într-un fel anume – care, la final, este ceva foarte diferit de cum începuse să fie. Este o metamorfoză și aceasta care poate fi pusă, în multe privințe, în paralel cu starea extraordinară de graviditate.

Există teme pe care le ocoliți sau de care vă temeți, așa zicînd?

Nu mă tem – nu acesta este cuvîntul cel mai potrivit. Dar, firește, nu pot să scriu despre orice. Însă nu mă feresc să scriu și despre lucruri care pot să pară tabu. Am scris, bunăoară, despre ”al treilea sex” într-un context mai vechi decît a făcut-o Simone de Bouvoir – în cazul meu, despre cum era prezentă, istoric și ca sens, această temă în perioada Republicii de la Weimar. Dar, a propos de teme pe care le-am evitat – fără să fie ceva ca un tabu teribil: de pildă, multă vreme nu am putut să scriu despre propria-mi familie. Eu am puternice rădăcini grecești și pesemne că a fost nevoie să treacă mai mult timp, așa încît să am o distanță necesară care să mă lase să scriu despre lucruri de acest gen. Acum însă o pot face. Cum vă spuneam – inclusiv romanul ”Mary” are ancore în acest sens deopotrivă istoric, dar și (auto)biografic.

”Mary”, romanul dumneavoastră tradus, de curînd, și în limba română are și o dimensiune politică foarte pronunțată. Ce fel de probleme politice poate revolva un roman, din unghiul dumneavoastră de vedere? Sau poate de fapt rezolva ceva?

Nu sînt convins că literatura poate rezolva probleme politice. Dar înțeleg foarte bine provocarea dumneavoastră. Foarte pe scurt de ce nu poate să o facă: pentru că, într-o concentrată definiție, literara adevărată înseamnă deviere de la norme. Or, politica, dimpotriva, vrea norme, vrea să impună norme, vrea să organizeze o societate sau alta.  Literatura este cu adevărat interesantă atunci cînd ceea ce descrie aceasta nu se conformează normei. Într-un fel, ceea ce e literatură nu este normal; ceea ce este politică trebuie să fie normal!

Când știți, cînd acceptați în sinea dumneavoastră că ați scris o pagină bună?

Cînd nu mai e nevoie de mine lîngă acea pagină. Cînd mă simt totalmente în afara ei. Atunci știu că acel text este, din punctul meu de vedere, terminat. Nu îndrăznesc să spun că este o pagină bună sau un text bun – fiindcă această apreciere nu ar trebui să o fac eu, în primul rînd. Dar atunci, pentru mine, textul acela este terminat. Poate să plece de la mine. Și eu de lângă el.

Aris Fioretos 2

Cunoașteți în detaliu literaturile central europene și pe cele din Balcani sau mai degrabă aveți o perspectivă de ansamblu asupra lor?

Nu aș spune că le știu în detaliu, dar țin să precizez că manifest un foarte mare interes pentru ceea ce se scrie în aceste zone. Am citit mulți scriitori din țările care fac parte din spațiile pe care le-ați menționat dumneavoastră și mi-au plăcut foarte mult. Am observat la scriitorii care vin de aici ceva esențial și, pentru mine, foarte important și plăcut totodată: au enorm de multă imaginație. În felul în care scriu, în a inventa situații atît de problematice și în soluțiile lor literare la aceste probleme. Este ceva care are, din punctul meu de vedere, granițe bune cu realismul magic. Și mai este ceva în literatura care a ajuns la mine, în special din zonele ex-comuniste: un sarcasm care este transpus într-o literatură de foarte bună calitate.

Care este condiția unui scriitor în țările nordice? Punctuală: chiar în țara dumneavoastră, în Suedia?

Sistemul nostru este destul de puternic. Iar pentru un scriitor care a publicat mai mult de două cărți există, în fapt, multe oportunități: tot felul de șanse de a obține granturi, de a cumpăra de fapt timp și un oarecare confort pentru tipul de creație pe care îl face. Există multe surse de subsidii care îți permit să trăiești decent. Pe de altă parte, nu știm cît de mult va mai continua, în parametrii cel puțin de acum, ceea ce avem astăzi. Iar pentru un scriitor debutant, nu este chiar foarte simplu să se așeze în acest cîmp. Dacă nu vînd destul de bine la prima sau la a doua carte, la o eventuală a treia carte e dificil să îi convingi pe editori să parieze pe ea. Unii își iau un al doilea job, care este total diferit de ceea ce fac ei în calitate de scriitori. Iar alții reușesc să supraviețuiască făcînd traduceri sau lucrînd în presă. În ce mă privește, sunt unul dintre cei norocoși. Reușesc să trăiesc decent din cărțile mele.

Din perspectiva dumneavoastră, cum arată piața de carte suedeză? Poate fi ea un exemplu de bune practici?

La prima mînă, răspund în felul acesta: ea poate fi îmbunătățită.  Poate că noi avem, cum sugerează și întrebarea dumneavoastră, o piață de carte mult mai sănătoasă decît multe alte țări, dar cred că este mult loc de mai bine. Și, de altfel, nu cred că este o problemă care are un specific suedez în perspectiva critică despre piața de carte de la noi pe care o am eu în minte. S-ar putea ca, în adîncime, să fie de fapt ceva care ține de expansiunea globalizării, în ultimii 20-25 de ani. Pe scurt, iată ce vreau să spun: cred că sfera publică a devenit – și procesul acesta cred că este departe de a se fi încheia – mult mai fragmentată. Cu impact, tot mai mare, inclusiv asupra acestei zone care e în bună măsură una de nișă: piața de carte. Diversitatea aceasta foarte mare, faptul că spațiul public – fragmentat, cum spuneam – a devenit multifațetat, toate acestea, în sumă, dau naștere la multe feluri de crize. Intervine și problema opțiunii și aceea ca targetului pentru o carte sau alta – ambele mai greu de făcut și de găsit într-o lume în care fragmentul face regula și în care acest fragment tinde să fie din ce în ce mai mic. Sînt întrebări firești: pentru cine scriem, cui ne adresăm și răspunsurile la ele nu cred că mai sînt așa de simple ca în trecut. În acest sens, poate că această complexitate a lumii căreia îi suntem contemporani nu este cea mai bună veste cu putință – fiindcă ea produce multă derută și poate destul de multă inadecvare. Dar e și o parte, în mod cert, foarte bună în ceea ce se întîmplă acum: nu numai că e în sine ceva provocator, dar e și un timp și o lume care permite mult mai mult pluralism, mult mai multe specificitate.

E buna sau e rea revoluția digitală pentru carte, pentru cărți?

Nu am un răspuns unic aici. Depinde. Uneori depinde de la om la om, de la scriitor la scriitor. Alteori, aș spune că depinde și de la țară la țară.

Cît de mult se citește în țările nordice? Și cum explicați unui sudic acest apetit – care nouă ni se pare ieșit din comun – pentru lectură? Lumina are un rol important în această privință?

Noi nu avem, așa cum bine știți, atît de multă lumină pe cît aveți aici, în Sud. Și cînd avem, mare parte din această lumină nu este naturală. Pe de o parte, da, avem o relație cu lumina destul de diferită de ceea ce e în Europa Centrală, în cea de Vest sau în zona sudic-mediteraneeană. Dar acest raport cu lumina poate fi invocat, cel mult, ca un element exotic atunci cînd încerc să răspund provocării dumneavoastră. În fond, a citi e ceva ce ține de intimitate. Nu în primul rînd de lumină, ci de relația intimă, directă pe care o ai cu o carte sau alta. Lectura este ceva care se întâmplă, de regulă, în spatele unor uși, după ce ai închis o ușă. Cînd ești tu cu tine și cu o carte sau cu mai multe. Probabil că la noi, într-adevăr, cum spun statisticile, se citește mai mult. Dar nu sînt sigur că se citește mai multă literatură serioasă. Teama mea este că, acum, pe măsură ce timpul trece, numărul celor care se întîlnesc sau vor să se întîlnească cu ceea ce numim ”cultura înaltă” se subțiază, iar aceștia tind să devină tot mai marginali. În același timp, crește tot mai mult cererea de subcultură.

Ceea ce spuneți că se întîmplă reprezintă o modă, un spirit al timpului, ceva reversibil sau ceva destul de periculos?

Nu știu cum să răspund aici în mod limpede. Aș vrea să sper că e doar o modă, că traversăm cîteva decenii mai capricioase în raport cu ideea de ”cultură înaltă”. Dar, în același timp, nu am cum să nu recunosc că în sinea mea mă tem de aceste vremuri, de ceea ce deja au adus ele și de ceea ce pot provoca în continuare.

Notă: acest interviu a apărut, în premieră, în revista ROMÂNIA LITERARĂ.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *