Culori din Mehala

Regretul părintelui Milan după cel dispărut se vădi cel mai pregnant la cimitirul sârbesc din Mehala.

Oficiind slujba de înmormântare, el sublinie că, prin plecarea lui Pera, toţi suntem mai săraci, iar vechea biserică pravoslavnică a mai pierdut un stâlp. În timp ce cădelniţa, cuviosul recapitulă, în gând, câte ştample de răchie băuseră ei împreună şi constată, ajuns la capul mortului – cu o uimire de-a dreptul făţişă – că s-ar aduna un număr apreciabil de butoaie.

Profitând de faptul că la asemenea ocazii se mai putea zice câte ceva, bătrânul Milan accentuă, printre bocetele de acum văduvei Catiţa, că Pera, chiar  dacă era numit şi moş Floca – dar cu drag, desigur – a fost un adevărat gospodin, singurul care a refuzat să fie druje; ar fi avut chiar curajul să-l abordeze pe Tito, dacă acesta ar fi venit în Mehala noastră. Preotul îşi permitea să-şi dea drumul la gură, de data aceasta, pentru că până şi Puiu Balint era de faţă cu Aranka, soţia lui, ceea ce constituia o garanţie că nu va nota nimic în carneţelul sectoristului.

În sfârşit, pentru ca expresia durerii să fie cât mai zguduitoare, oficiantul încheie lunga listă care începea cu “îl plâng …”, amintind de Focos, micul lătrător de la care i se trăsese lui Pera răsunătoarea poreclă ce-l şi înnobilase însă ca Floca dă Mehala. Dar mirarea preotului revenea de câte ori se uita la chipul lui Pera: era verde şi contrasta izbitor cu albul pernei dantelate şi umplute cu talaj.

În momentul în care observă că Pera îşi dăduse ultima suflare, într-o dimineaţă de iarnă fără zăpadă, Catiţa se gândi că mai importante decât plânsul, sunt pregătirile de înmormântare; le chemă din vecini pe Riţi şi Buba, amândouă cunoscătoare în aşa ceva. De fapt, toate babele se pricepeau la ce trebuie făcut, dar pentru altul, nu pentru sine.

De cum intrară în camera mare, unde pâlpăia doar lumânarea de la căpătâi, cele două femei izbucniră aproape în cor: “Să nu aprizi becu, mă Catiţo, că-l trezăşti dîn morţi…”. Apoi, Riţi întrebă direct „Unde i-o plăcut să umble ăl mai mult ?” şi răspunse tot ea “…în colţ, la LINIŞTEA…te duci şî aduci un  monopol cu sirop, dublu…şî îl puni lângă lumânare…”.

Văduva merse la preparatorul monopolurilor şi şeful grătarului cu mici pe timp de vară. Deja la prima oră, domnul Ghiţă îşi întâmpina musafirii în impecabilu-i halat alb, primit de la fratele său, brancardier la Salvare (una din băutoarele locului observă cu încântare, odinioară “ghindeşti că-i înjeruţ, drăguţu dă el” şi goli paharul cu rom).

Catiţa îi relată pe scurt cum stau lucrurile şi pentru ce venise; iată însă că domnul Ghită, cunoscător şi el al unor ritualuri, nu împărtăşi părerea vecinei Riţi; dimpotrivă. În timp ce prepara totuşi un monopol dublu cu sirop de căpşune, îi spuse Catiţei cu oarecare îndoială în glas: “Catiţo, nu cred că îi bine aşa… cel mai mult i-o plăcut lui răchia aia verzuie, a voastră, dîn butoiu ăla cu doage necoapte… că dacă şî ştampla era dîn sticlă verzuie , nu ştiai dacă-i răchie sau zamă dă nucă…”. Continuă apoi: „Mai bine să beau io monopolu ăsta pîntru sufletu lui şî tu mergi dă-i pune lu Pera ce i-o priit mai mult…”. Catiţa plăti, iar după ce Ghiţă zise „Dumnezău să-l odihnească”, se grăbi către casă.

bizar

Riţi şi Buba munceau în tăcere; Pera era deja îmbrăcat în costumul de mers duminică la biserică şi apoi la parohul Milan. Deşi dinainte de râzboi, îmbrăcămintea din stofă englezească nu dădea semne vizibile de oboseală; spatele sacoului găzduise în această iarnă câteva molii, dar asta oricum nu se vedea şi nu mai conta.

Catiţa le explică celor două cum stă treaba cu monopolul, iar baba Buba replică deîndată  „Că io am vrut să-ţ zîc, da te-ai dus învârtindu-te, dă parcă ăsta mai învie…aşa că fă cum o zîs şî Ghiţă, numa paharu să-l puni în fereastră, Catiţo, că el acum îi dus…o fi pîn grajd…pîn cotăriţă, da la noapte o vini ca să ia dîn răchia verzuie…o să vez tu…mâni…pă luminate…”.

Catiţa făcu întocmai.

A doua zi, de dimineaţă, verifică ştampla, dar nu i se păru că Pera s-ar fi cinstit din ea. Baba reveni însă şi constată că „ba da, o fost şi-o băut… numa tu, acuma, nu vez bine…”.

La cimitir, în lumina iernatică, faţa lui Pera devenea parcă tot mai verde; când scoaseră sicriul descoperit în faţa capelei, Milan aproape că încurcă slujba, din pricina nedumeririi. Riţi şi Buba o încadrau pe Catiţa tot mai neliniştită şi ea.

“Na…? Catiţo, cum îi… ?” jubilă baba printre atâtea chipuri uluite.

După ce înmormântarea se sfârşi, marea cunoscătoare le explica intrigaţilor din jurul ei: „Păi…la omu mort…gâtu nu-i mai mere…aşa că o vinit pă-ntuneric, o luat cât o putut, da’ răchia i-o rămas în gură şi pormă o ieşit pîn piele…şi iac-aşa s-o dus Pera dîncolo, fărbuit în ce i-o plăcut mai mult…”.

Şi la parastasul de şapte ani se mai minunau unii de „Pera, mortu verde”.

Dar, nimeni dintre cei prezenţi la cimitir nu putea bănui ce minune se va întâmpla peste câteva luni, la moartea fostului sectorist Balint.

Ieşit de curând la pensie, el deveni domnu Puiu şi profită din plin de faptul că, în sfârşit, putea serba Paştele mâncând cât mai multe ouă fierte şi colorate. Se mai nimerise şi ca toate trei bisericile din Mehala să sărbătorească la aceeaşi dată Învierea.

Deci, Puiu Balint mâncă acasă ouă fierte, pe săturate, iar a doua zi, după ce-şi stropi nevasta cu parfum Maşinuţa de trei lei, porni prin vecini pentru a împlini ritualul de Luni. Către seară ajunse acasă, clătinându-se dar fericit că umpluse o desagă – mult mai mult decât în copilărie – cu prăjituri şi ouă colorate. Peste noapte Puiu Balint  deveni întâi livid, apoi gălbui. Soţia lui era convinsă că excesul de ouă fierte îşi arăta consecinţele. Şi Buba îi confirmă că precis e vorba de „gălbănare” de la atâtea ouă.

În modul cel mai ciudat şi neaşteptat, Puiu Balint muri în a treia zi de sărbătoare. Singura care intuia adevărul era baba Buba.

bizar

O întâlni pe Riţi după înmormântare; după ce aceasta suspină spunând „cum s-o dus şî Puiu, săracu…”, primi cu muţenie următoarea explicaţie: „Tu, Riţi, io ţ-aş zîce ceva, dar să nu te prind că spuni mai dăparte…Aranka m-o chemat în sara aia, s-o ajut cu Puiu al ei….era tare amărâtă că acuma când o apucat şî el să să sature cu oauă roşii, o şî murit dă gălbănare…da io ştiam că îi ceva în treaba asta…adică o viaţă n-ai mâncat că n-o fost voie ş-acuma te salţ aşa…cum îţ zîc, io sîmţam că o fost ceva mai altcumva cu gălbănarea asta. Aranka o ieşît pân’afară şi-atunci io m-am apropiat dă Puiu şî i-am rîdicat pleoapele şî ştii ce-am văzut ??? cuglele ochilor i s-or schimbat în gălbănuşuri dă ou fiert…cum îţ zîc, Riţi, sub pleoape avea gălbănuşuri fierte.”

Desigur că a doua zi toţi ştiau deja de cumplita metamorfoză ce pusese stăpânire pe globii oculari ai lui Puiu Balint, imediat după moarte. Icterul şi ceea ce urmase puteau fi însă nu doar consecinţa nenumăratelor gălbenuşuri ci, cum susţinea o altă măhăleanţă – fugară şi ea din calea tăvălugului istoriei – şi urmarea faptului că Puiu, prin meserie era dintre cei la căpătâiul cărora era mai potrivit să spui „Odihnească-se…cum poate…”.

Însă, cum zvoneau cunoscătoarele, „mai ceva trăbă să fie…”.

Şi, într-adevăr, în vară, pe o căldură toridă, se arătă şi a treia ciudăţenie la mort. Socrul domnului Ghiţă, în vârstă de 84 de ani, măhăleanţ de Ardeal, îşi încheie socotelile cu lumea aceasta pe la ora prânzului. Celebritatea lui pornea din faptul că mai bine de jumătate din viaţă şi-o datorase unui ritual matinal.

În plină tinereţe, pe la 28-30 de ani, Pavăl acuza insuportabile dureri abdominale. După vreo două zile de inutile răsuciri în aşternut, merse la oraş, la doctor. La capătul unui consult amănunţit, diagnosticul îl cutremură în aşa măsură încât uită şi pentru ce venise: „trebuie să-ţi tai din stomac şi te vei face bine…te aştept pe săptămâna viitoare…până atunci ia prafurile astea…”.

Pavăl se întoarse în sat, îi povesti şi soţiei sale cele auzite, după care se culcă şi dormi dus.

A doua zi se trezi în zori, plin de vigoare şi – avea să le povestească peste timp măhălenţilor – decis să-şi facă sănătate:                luă o lingură de miere (nu prea curată, cu urme de ceară), aşteptă vreo cinci minute, până o simţi în stomac, apoi dădu pe gât un pahar mijlociu cu palincă mărgelată. După câteva clipe simţi o destindere şi o voioşie aproape nefireşti. Îşi înhămă caii şi plecă spre deal. Între un „ni!” şi un „ho!” adresate iubitelor sale patrupede, tânărul Pavăl avu şi revelaţia noii sale stări: acolo, pe fundul stomacului, vin dimineaţa nişte fiinţe mici, negre şi rele, un soi de pitici, care-i dădeau insuportabilele dureri. Mierea avea rolul de a-i aduna pe toţi la un loc, căci erau lacomi, dar şi de a-i împotmoli; urma şuvoiul de palincă, fatal pentru maleficii mărunţei. Ajuns pe deal, Pavăl privi în zare mulţumit de soluţia pe care i-o trimise „Ăl de sus” şi hotărî, în sinea sa, ca, atâtea zile câte va mai avea – indiferent de întâmplări – să înceapă fiecare cu miere şi palincă. Asta în primul rând pentru a preveni învierea sau revenirea răilor în stomac. Şi astfel ajunsese Pavăl până în vara în care se stingea după împlinirea unei vârste de invidiat.

Printre vecini şi cunoştinţe nu era nici un dubiu în legătură cu faptul că longevitatea lui Pavăl se datora respectării cu sfinţenie a ritualului început în tinereţe.

După ce îl pregătiră cum se cuvine, către seară domnul Ghiţă observă ceva ciudat: din urechile lui Pavel se scursese ceva auriu, parcă era miere; trebui chiar să alunge câteva muşte care dădeau târcoale deja; sfârşi prin a desfăşura câteva fâşii de Muscamor în jurul catafalcului.

bizar

Baba Buba veni la priveghi, ca între vecini şi îl linişti pe Ghiţă: nu-i nimic rău…de la mierea dintr-o viaţă de om, lui Pavăl precis i s-a făcut în stomac ca o minge care-l apăra de rele; acum că totul s-a sfârşit, amestecul de miere şi ceară s-a topit (şi că-i tare cald afară) şi „o curs pă unde s-o putut”.

Dintre cele trei întâmplări mortuare, marcante mai ales prin culorile vădite, aceasta era totuşi cea mai firescă.

Tehnica avea să aducă însă minuni şi mai mari  în materie de farbă, pe care nici Riţi, nici Buba şi nici vreo altă înţeleaptă nu le mai puteau desluşi. Măhălenţii deveneau tot mai uluiţi şi muţi. Cu toate acestea, idei aveau în continuare.

Domnul Aurel era inginer-şef la Ciocanul; locuia pe una din laturile pieţei cu biserici, chiar în casa de pe colţ şi era respectat pe o întindere apreciabilă a Mehalei pentru pregătirea lui. De câteva zile se zvonea, întâi în jurul bisericii româneşti, apoi şi pe străzile înconjurătoare că „dom’ injinieri ş-o luat o şcătulă în care să vede ca la mozi…”.

Peste câteva zile, într-o după-amiază de sâmbătă, agitaţia spori: din curtea domnului inginer se ridica tot mai sus o ţeavă din ce în ce mai lungă, ancorată cu sârme. Apoi un bărbat scund urcă în vârful ţevii şi fixă o minune cu mai multe braţe din care pornea un cablu.Privitorii aflară că pe căţărător îl chema pe ungureşte chiar Cica, adică Mâţu’; de altfel cineva remarcă admirativ şi indubitabil că  „numa unu pă care-l cheamă aşa, să poate cocoţa pân’acolo…vă zîc că numele-l trage în sus…când o fost mic sigur o durmit cu mâţii şi l-or zgrăpţănat, sau o înghiţît vrun păr dă mâţ…”.

Domnul inginer nu aşteptă să fie întrebat ci le explică tuturor curioşilor: e o antenă cu care va vedea programul sârbesc de la Beograd, pe care i-l va traduce soacră-sa. Părintele Milan, aflat şi el printre gură-cască, observă ca pentru sine  „Înseamnă că o să-l vedeţi pă Tito în fiecare seară…”; proprietarul antenei se facu că nu aude.

Baba Buba se uită prelung în susul antenei şi zise doar atât: „Na, că asta nu-i mai dă mine…”.

Adevărul era că măhălenţii priveau uluiţi; generos ca toţi domnii, Aurel puse televizorul în fereastră şi îi băgă mufa de la antenă. O invazie de pureci spori nedumerirea şi emoţia spectatorilor, pentru ca apoi, încetul cu încetul, să apară chipul unei tinere care anunţa ceva despre „druje Tito”.

Bătrânul Grigore, cel puţin la fel de cârcotaş cum fusese Floca Pera, îi scoase însă brusc pe toţi din transă cu o observaţie demnă de luat în seamă: „da’…dom’ injinieri, oare nu să vede aşa dă sur-căcăniu – să mă iertaţ… –   pîntru că ţava aia lungă îi ruginită?  Dacă i-aţi da vro farbă, sigur s-ar vedea mai bine…da’…cum credeţi…”.

Apoi toţi se împrăştiară pe la case; era ora prânzului, după cum o spunea şi turnul bisericii nemţeşti.

A doua zi, pe când ieşeau din cele trei biserici, măhălenţii îl puteau vedea pe domnul Mâţu  cum începe să vopsească antena, de sus în jos: un metru alb, un metru albastru. Chiar dacă gestul avea o motivaţie pur tehnică, anticorozivă, convingerea celor mai mulţi dintre vecini, pentru început măcar, era că  „mare om îi Grigore ăsta, cât îi dă bătrân…da’ tot l-o învăţat ceva pă injinieru’…o să vadă de-acuma macar în două culori…”. Iar măcelarul Helmuth adăugă stârnind admiraţie:  „Îţi dai tu sama, ce-ar fi dacă o fărbuia în vreo şase feluri…?”.

NOTĂ: acest text a fost publicat în volumul MEHALA. O POVESTE, editura Universității de Vest din Timișoara, 2017

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *