Viena: Impresii de călătorie

Am ajuns la Viena pe o vreme înnorată, cu un vânt rece ca de iarnă. Pe când călătoream cu taxiul de la aeroport către hotelul Austria, deasupra autostrăzii a trecut în zbor lin o pasăre ciudată cu aripile rotunde cafenii. Un sol tainic peste drumurile de piatră, lipsite de copaci.
Ariditatea cetăţii m-a izbit dintr-o dată şi poate de aceea pentru câteva zile s-a interpus o distanţă sufletească între mine şi acest oraş strălucitor de curat, cu clădiri impecabil tăiate parcă de acelaşi arhitect şi constructor pe zeci şi zeci de kilometri. Palate, turle, faţade cu statui, cupole aurite vesteau ochilor mei o mândrie venind din trecutul falnic. Lumea vorbeşte încet, se mişcă domoală, în orice loc muzica e pusă în surdină. Numai grupurile de turişti de pretutindeni inundă străzile în zgomotul trepidaţiei, în febra descoperirii. Niciodată n-am văzut pe trotuare atâtea cupluri îmbrăţişându-se. Apoi sunt înşirate mici restaurante de-a lungul străzilor cu magazine multicolore. Seara, de pe geamurile pe lângă care trecem, se văd mese rotunde cu lumânări aprinse şi capete aplecate vorbindu-şi.
Am văzut palatele imperiale, grădinile cu arbuşti decupaţi geometric, fântâni secate – e abia început de martie, naiade şi sirene de piatră profilate pe cer, dar şi sfincşi cu capete de nemţoaice având cozile împletite în jurul capului. Pe un mic lac amenajat pe una din terasele grădinii de la Schönbrun, pluteau lebede şi raţe sălbatice, iar deasupra capetelor noastre zburau pescăruşii. Am ajuns, coborând pe una din alei, la serele imperiale şi, deschizând poarta, am intrat într-o altfel de grădină cu plante şi flori din toate colţurile lumii aduse. Acolo geometria vegetaţiei de afară fusese înlocuită cu exuberanţa imaginaţiei grădinăreşti, cu bucuria împletirii culorilor într-o savantă diversitate. Din loc în loc erau aşezate bănci albe, pe care vizitatorii puteau întârzia printre parfumuri.
Cel mai mult în muzeele palatelor mi-au plăcut uriaşele oglinzi care multiplicau spaţiile şi răsfrângeau luminile candelabrelor într-o cascadă de sclipiri. Am văzut o sală imensă de bal, fără nici o mobilă, doar pereţi de oglinzi, unde Mozart copil a cântat pentru familia imperială. Chipul lui Mozart e pretutindeni multiplicat pe cutiile de bomboane, în vitrinele cofetăriilor, pe brelocuri, casete, şerveţele brodate. Dintr-o altă vitrină ne-a întâmpinat dimineţi la rând bustul lui Chopin făcut din marţipan.
În muzeele şi galeriile de pictură de aici, m-am întâlnit pentru prima oară cu tablouri de Bruegel, de H. Bosch, de Boticelli, Rafael, Cranach, Vermeer şi Klimt. M-am gândit, privind apoi pânzele lui Rembrandt şi Rubens, la arta care slujeşte artei şi la arta care slujeşte vieţii: lumea învăluirii şi lumea dezvăluirii. Cât despre imaginaţia creştină a pictorilor din aceste muzee, fie ea medievală sau renascentistă şi barocă, ea este pentru mine lipsită de har. Am regăsit numai materia trupească în cantităţi uriaşe, aceeaşi materie care se revarsă din naturile moarte ale flamanzilor. Totuşi singura aură de spiritualitate am aflat-o în micile tablouri de interior ale lui Vermeer, de pildă, unde gesturile cotidiene, clipele de singurătate ale personajelor fie în faţa unei ferestre, fie aplecate asupra broderiei din poală, fie visând în faţa unui şevalet ori cu ochii pe vreo hartă veche a lumii, capătă o tainică încărcătură, ceea ce face ca viaţa de zi cu zi să se umple de miracol. Dar cel mai mult m-am ataşat de catedrala Sfântul Ştefan – e o clădire foarte înaltă cu turlele înnegrite de fum, alungită spre cer ca o orgă uriaşă. Într-adevăr, de câte ori mă uit la ea, dându-i ocol cu evlavie, simt cum privirea mi se umple de muzica suplelor volume.
În faţa catedralei stau birjarii cu hainele îmblănite şi pălării-melon, cu trăsuri elegante şi cai împodobiţi. Câtă vreme a fost frig, caii aveau pe ei pături frumoase şi calde, în culori potolite de la roşul coral la albul ca untul. În prima după-amiază la Viena, mergând la întâmplare pe străzi, ne-am pomenit în faţa unei magnifice catedrale – numită votivă – ale cărei ziduri albe păreau că reflectă norii încremeniţi pe cer. I-am dat roată, descoperind cum faţada de la intrare e decorată cu trupurile subţiri, alungite gotic ale sfinţilor, în vreme ce faţada din spate colcăie de monştri şi de creaturi groteşti. Oare aceste făpturi ale spaimei stau de veghe, ocrotind? parodiind? îndepărtând ispitele?
Ceasul la care scriu aceste amintiri palpitând încă de viaţă e şi el tainic. Sunt în camera hotelului Austria, aşezată la geam, lângă masa rotundă, având în stânga imaginea acoperişului deasupra căruia trec lin pâlcuri de nori. Lângă masă se află o lampă mare aurie, cu ciucuri, iar pe zidurile tapetate în culori de mătase când argintii, când arămii, sunt aşezate din loc în loc gravuri cu doamne în crinoline. În dreapta e o oglindă încadrată de două lămpi cu aplice, cu frunze de cristal.
După ce mi-am depănat primele imediate amintiri pe hârtie, am plecat să văd la Hofburg argintăria, porţelanurile şi apartamentele imperiale. Am zăbovit îndelung în faţa vitrinelor cu farfurii orientale, unele uriaşe, altele miniaturale, cu desene de stampe, în culori ameţitoare şi mă întrebam dacă vreodată a putut cineva mânca din asemenea vase care îţi umplu ochii de minunile unor lumi stilizate până la esenţe. Cum ar fi putut fi aşezate bucatele pe asemenea farfurii fără să maculeze frumuseţea liniilor? M-am uitat apoi la tăvile de aur şi argint, la tacâmurile cu mânere filigranate, la ceainicele şi la suporturile de fructe şi flori, imaginându-mi ospeţele imperiale. Printre vase am observat două statuete, a împăratului Franz Joseph şi a împărătesei Elisabeta, privindu-se, şi m-am gândit cum timpul miniaturizează trecutul aşezându-l pe aceeaşi etajeră cu instrumentele sale. Căci cei doi meseni imperiali erau puşi şi ei printre tacâmuri şi serviţi publicului vizitator.
Am suit apoi la etaj şi am intrat în muzeul apartamentelor; ceea ce m-a impresionat nu a fost eleganţa mobilierului, farmecul oglinzilor cu rame aurite reverberând interioarele somptuoase, ci comentariile scrise pe pânze, în dreptul câte unei ferestre, în fiecare cameră. Erau citate din documentele vremii, consemnări ale unor musafiri, fragmente de scrisori ale împăratului şi ale împărătesei. Îmi aduc aminte de rândurile scrise în salonul roşu, unde cineva spunea că era o noapte de decembrie, ferestrele erau larg deschise şi pe ele intra aerul curat al iernii, în vreme ce în cameră se citea din Odiseea lui Homer, iar versurile se răspândeau înăuntru, dar plecau şi afară pe ferestrele deschise, ajungând în întuneric şi la cei care treceau pe lângă porţile palatului, cu ochii la luminile dinăuntru, visând la misterele vieţilor ce se ţeseau dincolo de faldurile bogatelor perdele.
În dormitorul imperial am dat de o altă însemnare, în care împăratul se descria pe sine însuşi ca un prizonier, supravegheat la orice pas, la orice mişcare de sute de ochi mereu aceiaşi, şi pentru a se sustrage împovărătoarei pânde începuse să-i ordone vizitiului să-l ducă pe drumuri ocolite la locurile unde trebuia să ajungă. La fel şi împărăteasa, în camera ei de toaletă, se plângea într-o scrisoare de modul în care îi erau supravegheate mişcările, îi erau limitate atribuţiile de mamă şi îi cerea soţului ei s-o lase să-şi crească singură copiii şi să-i acorde libertatea de a fi ea însăşi. Ambele dorinţe îi fuseseră îndeplinite de împărat. Mă întreb însă cum, atâta vreme cât el însuşi era prizonier în propriul lui palat. Într-un alt mic salon al împărătesei Elisabeta era o mărturie a ei despre supliciul toaletei zilnice. Durează două ore, spunea ea, până să mi se pieptene tot părul. Într-adevăr, se pare că avea pletele până mai jos de brâu şi când le lăsa libere o învăluiau ca o haină. ‘De aceea’, continua ea, ‘mă doare tot timpul capul’.
Am plecat din muzeu cu un semn de întrebare în suflet. Să ai puterea, să fii în centrul lumii tale în chip de conducător absolut şi să te simţi ca şi cum ai fi dincolo de gratii. Am ieşit afară, pe străzile cristaline, unde oamenii de tot felul păreau liberi. Am trecut prin dreptul elegantelor magazine de unde nu puteam cumpăra nimic, m-am uitat la turlele uriaşei catedrale sfidând timpul. În jurul meu se vorbea o limbă pe care n-o înţelegeam şi totuşi mă simţeam în larg.
***
Acum, când privesc înapoi la ultima noastră zi la Viena, îmi reapar în faţa ochilor porumbeii din piaţa catedralei Sfântul Ştefan, siluetele elegante ale trecătorilor, vitrinele multicolore. M-am oprit în acea dimineaţă, când soţul meu era la conferinţă, într-o cofetărie şi am cerut trei feluri de prăjituri. Vânzătoarea m-a rugat să aştept la o masă şi mi-a adus trei farfurii cu trei furculiţe, crezând că eram şi cu alte persoane. Mă aşezasem în dreptul ferestrei, pe un scaun scund, având priveliştea pe zvelta catedrală şi am început să gust cu evlavie din cele trei prăjituri, câte o bucăţică din fiecare, folosind pe rând furculiţele până la sfârşit. Alături, la o masă vecină, doi pensionari mă priveau cu o discretă curiozitate. El se făcea că citea ziarul, ea morfolea cu conştiinciozitate un ştrudel. Când am ieşit din cofetărie, nu-l terminase încă.
Seara am fost să ascultăm Johannes Passion în catedrală. Era destul de răcoare înăuntru, locurile noastre erau aproape în faţa altarului, şi de pe banca lungă de lemn vedeam în dreapta o aripă din orchestră. Când a început muzica, am tresărit având senzaţia că mă cufund într-o fântână de sunete. Vocile, instrumentele aveau o sonoritate nemaiauzit de adâncă şi, la lumina acelei muzici, întreaga catedrală s-a transformat într-o vibrare spre înalt. Cu fiecare notă, sufletul mi se curăţa de grijă, de măruntele obsesii, de oboseală şi am simţit treptat cum mintea mea devenea transparentă ca un vitraliu prin care se filtra muzica lui Bach.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Nefericiții monarhi ai Austriei! Împărăteasa Sissi, înjunghiată mortal pe cheiul lacustru al Genevei, moștenitorii tronului asasinați pe cheiul ripuar la Saraievo, membrii familiei imperiale declarați „curat constituțional” cetățeni de rang inferior ai republicii nou înființate post belic, in timp ce milioane curg in bugetul republican din taxele de intrare in locuințele monarhilor. In plus, in Mica Viena, celebra pereche imperiala a apogeului valsului este si acum sechestrata in urma reparației pripite a fațadei Teatrului Municipal. Incendiul minor din anii ’20 a avut consecințe arhitectonice si de uitare a istoriei, majore ! Nostalgic al stilului eclectic, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *