Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană (V)

Preotul era tanăr şi foarte sfios. CV se bucură că omul nu afişa sfătoşenia şi cuvioşenia aceea de paradă, menite să- i impresioneze pe enoriaşi. Tremura in faţa lui, la o lungime de braţ, tremura parcă din toată fiinţa lui pe culoarul intunecos, ingust şi stramt, unde, ca să poată inainta şi să nu ia cu ei pe haine tot varul pereţilor, se intorseseră din umeri şi mergeau intr- o parte. Uşa călugărului din Muntenegru se deschisese practic spre un compartiment secret, intre pereţii interiori şi zidul exterior al bisericii. Era atat de emoţionat părintele, incat CV se intrebă care dintre ei avea mai mare nevoie de o descărcare, de o liniştire a sufletului, de o spălare a gandurilor, o iertare a păcatelor şi o luminare de sine. O singură candelă pe tot drumul ăsta, in arc de cerc, făcut parcă in clandestinitate, cu capul plecat şi cu inima mică. In Arizona…
— Vezi inima de- acolo? il intrebase indianul.
Păsările negre se opriseră in faţa stancii roşii cu miezul ros de vanturi. Se zburleau, ii dădeau tarcoale, dar nu treceau nici prin ea, nici n- o ocoleau.
— Incep să simt mescalina. Şi tu, sau eşti imun la cantita –
tea asta?
— Vezi inima aia?
— S- au oprit păsările in faţa ei. Ca cei din New Age in drep –
tul unui vortex.
— Nu trebuie să simţi ruşine imediat ce pomeneşti de ideile astea… New Age, sau cum le spui. Ele nu sunt ale tale, plus că uneori oamenii descoperă ceva, lucruri importante chiar, dar nu ştiu să le pună in context. Mergi spre ea, spre inima aceea. Simte cum din el se desprinde un al doilea eu, se ridică şi se indreaptă spre stancă. Simte cum mintea lui iese din starea de confort in momentul in care primeşte informaţii atat de la eul care rămane langă maşină, sprijinit de ea, in semicercul desenat mai inainte cu bocancul, cat şi de la cel care se ridică şi, cu un pas neaşteptat de sprinten, avand in vedere acel peyote, se
indreaptă spre condori. Aici mintea lui se predă, nemaiputand pune de acord cele două imagini, cele două situaţii, pe care insă continuă să le trăiască simultan. Condorii se feresc de el, depărtandu- se, unul in dreapta, altul in stanga, zburlindu- se şi starnind un praf roşu in jur cand işi lovesc aripile cu toată forţa de pămant. A ajuns la doi paşi in faţa inimii. Priveşte prin ea colinele de dincolo, care pietroase, care lutoase, care prăfoase,
nimic neobişnuit, işi spune. Mai face cei doi paşi şi, ţinandu- se cu mana de ramă, trece dincolo. Şi- i vine să strige de bucurie că, iată, nimic neobişnuit de partea cealaltă, dar, intorcandu- se imediat, vede inima de piatră nu la un pas distanţă, ci departe, foarte departe in urma lui, un podiş pietros şi infinit pană la ea. Şi dincolo de ea cei doi condori, minusculi acum, maşina şi, sprijinit de ea, chief- ul Navajo, cat un punct. Se intoarce inapoi cu faţa spre terenul de cucerit, lăsandu- l pe cel deja cucerit in spatele lui, şi descoperă că un adevărat canion se deschide la picioarele lui. E, cumva, chiar pe marginea hăului, dar se aşază fără frică acolo, cu picioarele bălăngănindu- i- se in gol. Nu- i este frică, nu are ameţeli, intoarce des capul inapoi şi priveşte spre inima de piatră. Păsările pedepsite să nu mai poată zbura sunt acolo. Ar vrea să- i strige vraciului să le redea zborul, dar n- are
glas. Se vede pe el insuşi, din spate, aşezat pe marginea unei stanci, la numai doi paşi dincolo de inima de piatră, se vede intorcandu- se şi privind spre sine insuşi, prin inimă, inapoi. Pe neaşteptate, simte cutremure uşoare. Roci alunecă in hău şi păsări mici şi viu colorate se ridică din cuiburi ascunse in peretele aproape vertical de sub picioarele lui. Bat de cateva ori din aripi, ţipă, apoi dispar iar in cuiburile din stancă. Limba caută in gură bumbul cactusului, sau ce- a rămas din el, il găseşte, il duce intre măsele şi il sparge o dată şi incă o dată. Işi infige palma dreaptă in colbul din jur, ridică un pumn şi il aruncă in faţa lui, tot aşa in semicerc, in aer, unde praful roşu rămane o clipă, uşor, plutind, incercand să marcheze un teritoriu, o zonă de protecţie, după care se risipeşte in josul peretelui.
E deodată foarte linişte, inchide ochii şi ascultă vantul fluierand ascuţit prin canionul de la picioarele lui, apoi ii deschide şi vede de foarte aproape rama uşii de la intrare in
bucătăria de vară a unchiului, la Teruqa, jos in vale. Se fereşte să nu dea cu capul de catul de sus, intră, se aşază la masă şi, pentru prima dată de cand e in America, ii ţine piept acestuia la infulecat de tacos. Tac şi mănancă.
— Cum să spun… ce vă aduce la mine?

●Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană, editura HUMANITAS, 2017

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *