Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană (IV)

Cam in acelaşi timp cu decizia senatului şi a decanilor de a creşte numărul de comitete obligatorii de la 15 la 20 – comparată pe şest de una dintre chinezoaice cu angajamentele de depăşire de normă in economiile socialiste –, vicepreşedinta avusese, cu nişte ani in urmă, iniţiativa să onoreze activitatea decanilor cu cate o decoraţie metalică galbenă. Una la fiecare doi ani de activitate, astfel incat unii decani veneau acum la şedinţele de senat cu două şi chiar trei decoraţii din astea pe reverul hainei, pe pulover sau pe breteaua rochiei. Mai mult, la trei insigne, un astfel de decan primea şi o creştere de salariu substanţială. Iar profesorii deja titularizaţi, cu o vechime mai mare de douăzeci de ani in colegiu, ca Richelieu sau lungana, primeau, cam tot din vremea aia, nişte decoraţii albastre. Atata că ei puteau primi oricate decoraţii, cu mai mult de o strangere
de mană nu se alegeau, salariul lor stătea cuminte pe loc. Da, dar chiar şi decoraţiile astea albastre ii făceau fericiţi! Cu gandul ăsta, CV parcă la lacuri, in spate langă Monumentul Roosevelt, dar cand să se dea jos din BMW, o maşină de poliţie frană langă el, blocandu- i portiera. Are permis de handicapat, nu, nu are. Va trebui atunci să mute autovehiculul din locul acela. Il mută opt metri mai in faţă. Langă prima patrulă oprise deja, paralel, a doua, să vadă dacă totul era in ordine. Da, era, tanărul in jeanşi de la volan fusese avertizat şi
acum, fără să i se spună, i se lua, de la distanţă, de la bordul primei patrule, numărul de inmatriculare, pentru a fi trecut prin tot soiul de baze de date complicate. Prefăcandu- se că nu ştia asta, CV traversă nepăsător şi o luă pe malul lacului, printre cireşi. Trase o cracă in jos şi aruncă o privire mugurilor. Festival al cireşilor in floare peste zece zile, da’ de unde, ăştia abia dacă pocnesc peste trei săptămani. Dacă se gandea bine, nici nu- l deranjau suspiciunile poliţiei, acolo in zonă, cu Casa Albă la nici trei intersecţii depărtare. Numai că incidente ca acela din săptămana precedentă, cand o nebună numai in sutien, la volanul unui Mini Cooper, sărise bordura şi o luase pe diagonală peste parcul- elipsă, spre bradul prezidenţial, nu aveau cum să evite pierzandu- şi vremea in felul ăsta.
Pe trepte la Jefferson, recapitulă finalul poveştii cu polonezul şi cireşii, aşa cum ii fusese confirmată de Yan. Cică fără să ridice vocea şi fără să se arate indignat de măsura idioată impusă de marea speranţă politică a colegiului, de cea- care- in- mod- imperios- necesar- va- deveni- preşedintă, Wojczak răspunsese simplu la intrebări comitetului şi le indicase două legi şi patru regulamente interne care, după ştiinţa lui, fuseseră incălcate prin adoptarea pripită a măsurii de tăiere a pomilor. Cei patru pro fesori din comisie erau sideraţi – in fond, aflaseră cu doar un sfert de oră mai inainte ce se intamplase, pe fiecare il chemase la el cate un purtător de una- două- trei distincţii metalice tubulare galbene, un decan adică, şi il instruise degrabă cum să pună de- o şedinţă ad- hoc ca să-l potolească pe nebunul de la Matematică. Cireşii erau tineri, ii spusese W atunci, in noaptea furtunii, cand sarbul adusese vorba, lăsandu- l să inţeleagă că povestea era de notorietate şi avea deja o parte din amănunte. Dar de ce o făcuse?
— Cireşii erau tineri. Abia dacă aveau douăzeci de ani. Erau sănătoşi, viguroşi, făceau floare bogată, nu exista nici un motiv să- i pui la pămant. Plus că unii dintre ei ţineau dealul de deasupra. Se vedea cu ochiul liber că, dacă ii tăiau, dealul Observatorului putea s- o ia la vale. N- avea nici o explicaţie, nu că o barbarie ar putea avea vreodată explicaţii.
— Şi cei din comisie?
— N- aveam nimic de impărţit cu ei, profesori ca şi mine.
Ştiam cine dăduse ordinul. Ei, săracii, abia aflaseră. Se balbaiau şi se scuzau, deşi se vedea că fuseseră trimişi acolo să mă ia serios la intrebări. Mai tarziu a venit şi unul dintre poliţiştii campusului şi le- a adus nişte hartii, privindu- mă cu ură. Dar ce e foarte plăcut e că după vreo două luni m- am intalnit cu el la o staţie de benzină, aia de la Exitul 44. Şi m- a salutat şi a venit la mine şi, fără să- l intreb, mi- a spus o poveste cu nişte trandafiri tăiaţi
de taică- său in copilărie. Şi cum el ar fi făcut totul să mă ajute, dar ordinele…
…De la tanti Margot venite, gandi CV, mama decoraţiilor galbene, cu doctorat online in Culinary Arts. Unul cu concentration in Aranjatul mesei pentru Thanksgiving in familie şi cu un minor solid in Impăturit de şerveţele, ca şi un patent de inovaţii pentru Ornarea torturilor de weekend in sens trigonometric. CV e pe trepte la Jefferson Monument. Al treilea preşedinte al Statelor Unite, de care, in afara istoricilor de profesie, nimeni nu ştie mai nimic in Europa. Pentru europeni, care in general ii judecă (ei) pe americani pentru lipsă de cultură generală, istoria Statelor Unite sare foarte repede de la Boston Tea Party la Philadelphia şi la generalul Washington, apoi la febra aurului şi cucerirea Vestului, la Miss Scarlet şi Războiul Civil, de unde un alt salt ii duce la Criza Economică şi la preşedintele ăla in cărucior, care, da, i- a invins el şi pe nemţi in Normandia, dar la Ialta i- a vandut lui Stalin o juma’ de continent; in fine, un pic de Watergate şi hop!, sub fusta Monicăi, Bill, ieşi de- acolo sau scoate- o pe ea de sub birou! Istoria Americii, văzută de la Belgrad, Varşovia sau Bucureşti. Cel puţin noi, sarbii, putem să ne justificăm dezinteresul prin bombardamentele americane la care am fost supuşi in deceniul trecut, iar romanii trecuţi de şaptezeci ani işi mai aduc aminte, cu manie, de cele de pe Valea Prahovei. Pe cat de nepotrivit de inaltă i s- a părut lui CV prima dată statuia lui Jefferson, acolo, sub cupola memorialului, pe atat de gigantică a ajuns să descopere că e personalitatea culturală
a acestui enciclopedist elegant, insetat de cunoaştere şi bolnav de libertate, care a excelat ca naturalist, istoric, arhitect, inginer, diplomat abil şi filozof. Nici dracu’ nu ştie nimic de el din colo de Atlantic, in Lumea Veche. Unde, ce să mai, din zece oameni aleşi la intamplare pe stradă, opt n- ar şti dacă Washington sau Lincoln a fost primul preşedinte al Republicii Americane. Chestia e că, in timp ce sarbii nu se aşteaptă ca americanii să ştie prea multe despre ei, mulţi yankei sunt miraţi să afle că lumea din afară nu suferă deloc pentru problemele lor specifice. Gandurile astea trebuia să i le imprumute şi blondului.

●Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană, editura HUMANITAS, 2017

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *