Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană (II)

Culoarul e bine luminat, curat, însă uscat, sec ca naiba; pereţii vopsiţi în ulei alb dau un aspect de sterilitate (asta e starea generală!), de azil de nebuni. Acolo nu sunt, probabil, tablouri fiindcă ar avea colţuri ascuţite, nu sunt multe scaune fiindcă ar trebui să fie fixate de podele cu şuruburi, nu sunt flori fiindcă asta ar însemna viaţă, or, tocmai lipsa oricărei forme de viaţă, de normalitate e caracteristica numărul unu şi aici. Tavanul înalt din capul culoarului, din sticlă, ca un (fals) luminar, cade vreo jumătate de metru la intrarea în departamentul nostru, ca un plan înclinat – mulţumită vreunei parodii de arhitect din deceniul şapte –, metamorfozându- se într- o suprafaţă de silicon ieftin, pătat de ploi. Hărţile astea de pe tavan sunt, de altfel, singurul lucru viu în sera asta. În birourile în care e cald e întotdeauna cald, în celelalte, niciodată. Nimeni, se spune, n- a reparat niciodată nimic în clădirea asta. Colegii mei, comitetul, hai să le zic de- acum Comitetul, cu majusculă, n- au mai reclamat de mult nici o neregulă de genul ăsta. Muncitorii de la întreţinere trec pe culoare de câteva ori pe zi fluierând, într- un ritm lejer, ca nişte oameni care n- au nimic de făcut. Cară cu diferite cărucioare obiecte nefolositoare dintr- un loc într- altul. Aş putea jura că unul şi acelaşi pachet e împins de la un capăt la altul al coridorului zile întregi. Într- o zi mi- a venit să lipesc un post it pe unul dintre pachete, să văd dacă tipul cu pantalonii căzuţi în vine se întoarce cu el. Toţi muncitorii poartă aparate de emisie-recepţie pe coridoare, ca să creeze senzaţia că fac ceva util. Când trec prin faţa claselor, răcnetele şi paraziţii care se aud din receptoare întrerup orice fel de prelegere. Nimeni nu- i ia la- ntrebări, toţi onorabilii profesori sunt cuminţi. Nişte membri şi ei… Comitetul.

Zi frumoasă, neobişnuit de caldă, invitat la soţii W. W îmi dă să citesc nişte atacuri ale unei feministe la adresa lui Twain. Sunt delicioase. Mi- am notat o parte pe spatele unei invitaţii la un concert de Crăciun pe care mi- a găsit- o nevastă- sa într- un sertar, până s- a dus el în birou să aducă o coală cu monogramă:
…Mark Twain, şi spun asta în numele multor cititoare, a fost rasist. Ca istoric, ştiu că scrierile lui au scindat publicul iubitor de literatură din toate timpurile. Au fost cei cu înaltă conştiinţă
civică, care au ştiut să repudieze glumele vulgare pe care şi el şi alţii, precum Scott Fitzgerald sau Hemingway mai târziu, le făceau. Mitocănia prinde bine la publicul fără educaţie morală, care poate fi manipulat şi nu opune rezistenţă. Una dintre studentele mele a făcut de curând o cercetare pe cont propriu, pe care trebuie să admit că am notat- o ulterior cu A, socotind de câte ori este folosit termenul N* în aşa- zisa capodoperă Huckleberry Finn. Este revoltător. Din păcate, atât mişcarea antirasistă, cât şi cea feministă au înregistrat în ultimele două decenii ruşinoase înfrângeri. Updike şi Mailer şi- au înălţat statuile pe piedestalurile unui sexism jignitor… … Dr. Luiza Lozinsky.
(* La subsol, în fine, a scris nigger, adică până şi citarea injuriei era în mintea ei o injurie.)
Ramona le decupase şi le strânsese într- un dosar. Tot felul de inepţii. Când mi le arăta, W o făcea aşa, una câte una, ca pe nişte poze rare de familie. Zicea că sunt importante pentru că ele marchează o perioadă în istoria Americii. Ramona, în schimb, era de părere că o asemenea colecţie ar merita publicată imediat la Buenos Aires sub titlul sarcastic Vivat America! Şi aşa cum stătea pe un scaun cu trei picioare în veranda acoperită, dar prost încălzită din spatele casei, cu numai doi spectatori, în tonul ei dintr- odată exaltat se ghicea că se simte ca în faţa unei adunări numeroase, divulgând nişte impostori agresivi şi punând astfel umărul la refacerea încrederii în cultură. La salvarea, pe bună dreptate, a lui Twain din faţa barbariei doam nei PhD Luiza Lozinsky.
La un moment dat – citind cu voce tare dintr- o altă trăsnaie, o cronică de carte la un S.F. unde, deşi acţiunea se petrecea într- o galaxie necunoscută, criticul îi reproşa scriitoarei că nu reiese din conţinutul romanului că în respectiva galaxie exista o diversitate de rase şi un „multiculturalism obiectiv“ –, Ramona i- a dat un cot scurt lui W şi amândoi au pufnit în râs. Ea din tot sufletul, el cu o oarecare amărăciune.

●Radu Jörgensen – Exit 45. O tragedie academică americană, editura HUMANITAS, 2017

Un comentariu

  1. Ce vrea acest domn să ne demonstreze că în America învățământul superior este de doi bani, că un fel de comunism, unul al noii ordini mondiale, deci, și învățământul nostru e bine este în trend, să nu ne mai plângem de sistem, domnul suedez merge pe cai bătătorite, poate că la noi de va citi, este ba și americanii au un învățământ varza ba chiar mai rău că la noi, că noi nu avem probleme cu feminismul și nici cu politica corecta fata de minorități și alte chestii de la ei, că e corupție, ce dacă, mai poți să te exprimi nu că la ei unde este că în Coreea, de ce să mă atragă un astfel de roman?Doar pentru a râde de un sistem comuniștilor, pentru a mă bucură de Raul de la ei, totuși învățământul american da și performanță , poate că nu din cauza sistemului ci împotriva lui, păi nu este și la noi așa, care este noutatea și valoarea?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *