Masca lui Lear

,,E îngerul ce-și întinde aripile când spre o parte, când spre cealaltă! Iar noi îl iubim pentru că e când aici, când acolo!” (George Banu, Iubire și neiubire de teatru)

Surprinzătoarea definire a actorului, propusă de reputatul critic de teatru George Banu, își descoperă un neașteptat ecou într-unul dintre cele mai reușite spectacole prezentate la cea de-a XXIV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu: Minetti, o producție a Teatrului Academic Evgheni Vakhtangov din Rusia , montată după piesa lui Thomas Bernard de directorul artistic al instituției, lituanianul Rimas Tuminas. Programarea primei reprezentații chiar în ziua deschiderii acestui impresionant maraton dramatic (9 iunie 2017), înscris în galeria marilor festivaluri teatrale ale lumii, constituie un eveniment imposibil de ocolit de către iubitorii de pretutindeni ai artelor spectacolului. Trebuie menționat un aspect care pune într-o anumită lumină revelatoare colaborarea artistică la nivel internațional, și anume faptul că, în 2016, Silviu Purcărete și-a adus contribuția regizorală la realizarea unui alt spectacol al Teatrului Vakhtangov, Bolnavul închipuit, după comedia lui Molière.

Sensurile mai adânci ale piesei converg spre ideea unui teatru total (concept propus de Jean-Marie Winkler), în măsura în care dramaturgul scrisese textul pentru actorul său favorit, Bernard Minetti, celebrul comediant aflat sub semnul crepuscular al unei existențe dedicate teatrului. Mai mult, Thomas Bernard intenționase ca piesa să-i fie jucată o singură dată și de un singur actor, într-o seară de 31 decembrie, astfel încât ritul de trecere marcat de noaptea Anului Nou să continue fluxul dramatic cu misterioasa forță a punerii în abis. Dinamitând clișeele clasice despre resursele interpretării scenice, actorul Minetti ar fi devenit, astfel, exact ceea ce joacă, adică personajul Minetti, printr-o definitivă contopire a contrariilor ființei sale, dedicându-se întru totul, trup și suflet, reflexiilor imanente ale artei. Suprema autoreferențialitate intuită dincolo de o asemenea stranie invocație auctorială se conjugă, în trama istoriei reprezentate în spațiul scenic, cu pretextul sosirii lui Minetti, personajul, la Ostende, în Belgia, în ajunul Anului Nou. Actorul ar urma să-l întâlnească acolo pe directorul Teatrului Dramatic din Flensburg (un oraș situat într-un fiord din extremitatea sud-vestică a Mării Baltice) pentru a mai juca o singură dată rolul regelui Lear din piesa lui William Shakespeare. O dată și nimic mai mult…

1 2 3

Se pare că în tinerețe, la teatrul din Lübeck, Minetti ar mai fi interpretat roluri în operele dramaturgului englez, căci fulgurații intertextuale se țes pe canavaua monologului său. Însă după 30 de ani de recluziune în atmosfera provincială a orașului Dinkelsbühl, unde mărturisește că a trăit într-un soi de exil interior, departe de scenă, ispășindu-și vina de a fi dezavuat întreaga literatură a clasicilor, Minetti se reîntoarce pentru un ultim mare rol. La Ostende, în holul unui hotel decorat pentru atmosfera sărbătorească a cumpenei dintre ani, personajul așteaptă. Așteaptă un director de teatru sau un semn al destinului. Starea de așteptare se prefigurează ca pretext, creînd tensiunea unică a manierei beckettiene, ce introduce spectatorul în artificialitatea frenetică, specifică artei lui Thomas Bernard.

Din hipnotica pendulare între viață și vis, între realitate și artă, ia naștere un spectacol cu o înaltă miză estetică, arcuit pe marile teme dragi scriitorului, cum ar fi confruntarea dintre corp și spirit (înclinată întotdeauna spre supremația spiritului, printr-o grațioasă fandare spre un anumit tipar de idealitate) și destinul artistului cu o personalitate proteică și contradictorie, complet absorbit de arta sa, impermeabilă la avatarurile timpului, față de care nu poate – și nici nu-și dorește acest lucru – să ia distanță. De aici emană candoarea carismatică izvorâtă din ochii actorului, superb interpretat de Vladimir Simonov, ei înșiși epifanii albastre în abisul cărora stau bine ascunse și protejate, încă, enigmele lumii. De aici se revarsă stoicismul și cumpătarea întipărite în gesturi și în timbrul vocii, camuflând abil exploziile interioare ale artistului pregătit să investească într-un ultim rol întreaga pasiune mistuitoare a vocației sale. Actorul este un ,,risipitor de senzații ascunse”, declamă Minetti, iar existența sa ,,constă doar în slujirea artei actoricești”. Acum, la o altă vârstă, pare să fi devenit mai conciliant, glosând pe marginea vechilor idei ce i-au provocat în trecut izolarea de lumea artistică: ,,să-ți ascunzi fața cu întreaga literatură universală”. Dar fața actorului se poate ascunde și sub o impenetrabilă mască, ori sub machiajul intens, dar înjumătățit, de pe chipurile clovnilor. În geamantanul său imens, ce va ocupa un loc special în centrul scenei, asemenea unui artefact prețios, Minetti păstrează masca lui Lear, pictată de James Ensor. Rămân deschise, așadar, interpretările simbolurilor într-o notă prevestitor-sepulcrală. La fel de posibile se dovedesc însă conexiunile arhetipale, izvorâte din formele germinative, primordiale ale teatrului.

Actorul a descoperit calea spre matricea originară a artei dramatice, se identifică cu arhetipul său – și nu doar cu un simplu rol pe care-l interpretează-, descinde în timpurile aurorale ale spectacolelor cu măști, croite pe scenariile ritualice din străvechea epocă regal-sacerdotală. De acolo s-au ivit esențele regelui Lear și ale lui Prospero din Furtuna, căci Shakespeare e interpretat cu voluptate, în străfulgerări caleidoscopice de replici. Se mai disting infuzii din Romeo și Julieta,    brodate pe motivul numelui, poate și câteva note din celebrele comedii ale erorilor imaginate de dramaturgul renascentist. Cuvintele ne înlănțuie atenția, ne prind în vraja lor, au reverberațiile unor incantații sacre. Dar dincolo de ele, ne avertizează Minetti, suntem ,,prizonierii unei idei”. O altă idee, o mare idee, ar putea fi însăși iubirea, din esența căreia s-a contras până și revigoranta temă a actualei ediții a FITS, căci un tip aparte de fenomenologie, situată sub semnul dragostei, se întrevede în afirmația protagonistului: ,,totul e pus în mișcare cu iubire”.

Cum a fost, totuși, posibil, ca unui actor de comedie să-i fie dăruită o creație ce mixează ingredientele unei tragedii? Se poate ca Minetti însuși, personajul, să ne lumineze și calea aceasta, afirmând că un actor va interpreta ,,aceeași comedie ca o tragedie” și ,,aceeași tragedie ca o comedie”, ca într-un carusel artistic perpetuu, cu o construcție infinit repetabilă. Și totul doar ,,pentru ca voi să mergeți la teatru”

4 5 6

Există o serie de scene în care teatrul străpunge frontierele realității. Într-una din acestea, personajul coboară din teritoriul ficțiunii, își ocupă un loc în colțul sălii, cu strălucirea reflectorului puternic luminându-i chipul. Rostește un tulburător monolog, fascinant prin privirea încărcată de lacrimi și prin imersiunea sufletească, din magia căruia înțelegem de ce ,,uneori toți ni se supun nouă”. E răvășitoare impresia singurătății lui Minetti în mijlocul publicului său, dar și a unicității celui ce-și asumă destinul regal de artist. De bună seamă că regizorul Rimas Tuminas și-a însușit cu seriozitate Lecțiile de regie ale lui Vahtangov din cartea lui Nikolai Mihailovici Gorceakov (traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, Editura Nemira, București, 2017), pe care a lansat-o a doua zi după reprezentație, la Librăria Habitus din Sibiu, alături de George Banu. Să evocăm doar câteva din considerațiile lui Vakhtangov cu privire la mijloacele la care recurge un actor într-un monolog: ,,Figura, vocea (…), mișcarea, trăirea emoției, temperamentul!” (p. 48). Iar în ce privește emoția, condiție indispensabilă a artei teatrale, marele regizor le spunea mereu actorilor săi: ,,în urma acțiunii, voi înșivă să ajungeți la trăirea emoției” (p. 23). S-ar părea că, în pofida articulării unui anumit scenariu, firul Ariadnei nu mai urmărește acțiunea, intriga propriu-zisă, ci un alt sens, mai profund, ce conduce spre o autentică ars theatralis. Așa s-ar putea explica faptul că, în Minetti, iluzia comunicării între personaje marchează o construcție polifonică, în care actanții își joacă, fiecare, rolul vieții, recurgând la propria mască.

Bătrâna doamnă, interpretată de Liudmila Maksakova, amână urcarea în camera sa de la hotel, unde anunță că își va pune pe chip masca de maimuță și va sărbători în singurătate Noul An. Strânge la piept o poșetă veche, neagră, privește în gol, zâmbește uneori enigmatic, ca pentru sine, iar sticla de șampanie așezată în frapiera de pe masă și paharul gol par a-i fi singurii interlocutori. Elementele de atmosferă scenică sunt concepute, fără îndoială, sub privirea atentă a unui scenograf foarte talentat (Adomas Jacovskis). Regimul nocturn, furtuna hibernală, zăpada spulberată, spațiul de tranzit al holului de hotel, ritmul carnavalesc alternând cu dinamica subtilă a unor emoții pătrunzătoare se supun unei fericite întâlniri dintre realismul vieții, butaforia clasică și decorul cu inserții cehoviene. Pe fundal, oglinda deformatoare, alcătuită din fragmente perfect egale ca dimensiuni, asemenea frânturilor de existență disipată, creează iluzia întregului. Mesele și scaunele de lemn, mobilierul recepției, pianul, vestimentația unor personaje, toate acestea par descinse din secolul al XIX-lea. Mai puțin șansoneta lui Edith Piaf, Je ne regrette rien, interpretată de bătrâna doamnă, care ne dezvăluie, poate, stoica împăcare cu vârtejul existenței. Sau e doar un artificiu de edulcorare sentimentală, o pauză muzicală dusă la bun sfârșit cu mare talent interpretativ. Tânăra care-și așteaptă iubitul, îmbrăcată într-o suavă rochie de voal albastru, apare ca o ipostază modernă a Cordeliei, provocând o nouă adâncire meditativă a lui Minetti, dar și o unică șansă de intrare în rolul regelui Lear. În aceeași manieră, tânărul cu nasul roșu de clovn, mi-a evocat un năstrușnic Ariel, prevestitor al declinului, al furtunii, al eliberării de constrângeri. Tălpile goale ale lui Minetti ar putea susține această supoziție.

Monotonia decorului convențional este ritmic spulberată prin intrările grupului vioi de tineri, alternând încremenirea inițială cu dansul. Momentele acestea schimbă brusc registrul vizual, prin suprapunerea lor peste partitura altor scene jucate, aduc cu sine muzica unor instrumente cu efect foarte răsunător, specifice mai degrabă spectacolelor străzii (talgere, tamburină, flașnetă, acordeon, chitară) și vestimentația de carnaval, inspirată atât din moda și stilul pieptănăturii din extravaganta epocă a rococoului, cât și din tăietura feminină a vaporoaselor rochii purtate de preotesele templelor antice grecești. Iar acest ultim detaliu nu e deloc lipsit de importanță… Grandoare și decadență, așa arată impresia lăsată de mișcarea explozivă, plină de vitalitate și grație a tinerilor petrecăreți, ce-și fac loc pe fundalul fantasmatic al oglinzii din planul scenic îndepărtat.

Dar, în timp, când ecoul imaginilor și vibrația mișcării se estompează, într-un colț de suflet rămâne amintirea unui spectacol răscolitor, dat de adevăratul artist capabil să renunțe complet la el însuși, la propria ființă socială, dedicându-se în eternitate artei. Evgheni Vakhtangov își învăța actorii că, pentru a atinge o asemenea performanță, e necesar să înțeleagă ,,sămânța”, esența rolului pe care-l interpretează. În cazul lui Minetti, ,,sămânța” s-a aflat mereu acolo, în mijlocul scenei, în centrul acelei ,,lumi intermediare” dintre iluzie și realitate, cum o consideră criticul George Banu, în adâncul valizei sale: masca lui Lear. Purtată prin luminile rampei de chemarea lăuntrică a unei sublime vocații, masca s-a identificat, treptat, cu teatrul său, căci tot Vakhtangov e cel ce ne avertizează că ,,Teatrul e ceea ce duci cu tine, crești și educi în tine de-a lungul anilor, este visul unei vieți întregi!” (p. 42)

 

Fotografiile sunt realizate de Sebastian Marcovici, fotograf oficial al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

 

Minetti de Thomas Bernhard
Regia: Rimas Tuminas

Asistent regie: Anatoly Dzivaev
Scenografia: Adomas Jacovskis
Costume: Kotrina Daujotaite
Muzica: Faustas Latenas
Coregrafia: Angelica Cholina
Regia muzicală: Tatiana Agaeva
Light design: Narek Tumanyan
Machiaj: Olga Kalyavina
Inginer sunet: Andrey Mirnyi
Regia tehnică: Natalya Menyshikova
Distribuţia: Vladimir Simonov, Liudmila Maksakova, Agnessa Peterson, Alexei Kuznetsov, Polina Kuzminskaya, Maksim Sevrinovsky, Vitalys Semenovs, Yryi Polyak, Lada Churovskaya, Maxim Maltsev, Maria Volkova, Yana Sobolevskaya, Olga Borovskaya, Lylya Gaisina, Aleksey Gimmelyreyh, Asya Domskaya, Anastasiya Lukyanova, Ekaterina Nesterova, Oksana Surkova, Eldar Tramov, Pavel Yudin, Vasily Tsygantsov

Credit foto: Sebastian MARCOVICI

3 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare: Bravii mușchetari , y compris D’Artagnan, deveniseră patru ! În Maastricht (ediția de lux), este de dorit sa intrăm via Schengen, dar, este cert faptul că faimosul D’Artagnan a murit la asediul inutil al Maastrichtului, diametral opus situat față de Gasconia natală. Alt faimos, Andre Rieu, o poate confirma! D.C.

  2. Dușan Crstici says:

    Addenda geografica: Oostende a fost bine ales! Completează triunghiul germanic, alături de Kiel si Flensburg! Triunghiul devine patrulater prin introducerea in ecuație a colțului sud estic extrem olandez unde s-a. născut dramaturgul austriac Thomas Bernhard, Limbutg, germana fiind limbă oficială locală (primiți- ne in Maastricht, va rog, vom învăța sigur si olandeza pe lângă germana si franceza din Tarile de jos, atât de jos geografic, dar atât de sus ca standard de viață!) D. C.

  3. Dușan Crstici says:

    Minunată recenzie. Citind-0, (încântat, desigur) mi-am amintit de primul contact cu vestul european, fata morgana mea zilnică până in decembrie eliberator. S-a petrecut la Hamburg, din rațiuni profesionale in septembrie ’97, deci acum douăzeci de ani. Exact ca romanul copilăriei mele! Desigur, cei trei bravi mușchetari, nu i-au putut salva pe englezi de blestemul regicidului, dar eu am făcut foarte rapid, după atât de interesanta lectură, conexiunea cu amintirea minunatei zile când am vizitat orașul natal al lui Thomas Mann, orasul natal al lui Bernhard Minetti, fără a reusi sa ajung la Flensbug, in nordul extrem german, intr-adevar adapostit int-un idilic colt, sud vestic, desigur, al marii atât de alburii, încât se cheamă Baltica! Cu deosebit respect, sub puternica influenta a serialului „Will” (o recenzie, ar fi un minunat cadou), Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *