Zei, împăraţi, cerşetori

« Zeci de doctori si asistenti de la spitalul Loreta Mare din Napoli se afla sub arest la domiciliu dupa ce o investigatie a evidentiat faptul ca nu erau la munca in timpul programului, scrie The Guardian. Doctorii si asistentii se numara printre cei 94 de angajati ai spitalului din Napoli vizati in cadrul unei investigatii oficiale a politiei. Un supraveghetor de la spitalul Loreta Maro a fost gasit muncind ca bucatar sef intr-un hotel, iar un doctor a fost vazut jucand tenis si mergand la cumparaturi in timp ce, potrivit documentelor oficiale ale spitalului, era in tura. Doi angajati ai spitalului au fost prinsi pontand 20 de colegi in fiecare zi pentru a parea ca acestia sunt la munca. Politia a anuntat vineri ca 55 dintre suspecti au fost pusi sub arest la domiciliu. In incercarea de a lupta imporiva coruptiei din sectorul public ineficient, guvernul italian a transpus in lege o masura de a suspenda imediat persoanele care sunt prinse ca evita sa isi faca datoria la locul de munca, urmand ca o investigatie sa stabileasca daca ar trebui sa fie concediate. Managerii care nu respecta noile legi risca sa fie si ei, la randul lor, concediati » (Hotnews, 25 februarie 2017).

Napoli e un oraş în care poţi doar să tai frunză la cîini, să tragi mîţa de coadă, să dai sfoară la zmeu, să plimbi mielul, să arzi gazul de pomană, să stai cu picioarele pe pereţi. La Napoli ai puţine opţiuni : poţi să fii zeu atras de otium, cerşetor cu un zîmbet de filosof relativist, împărat sătul de intrigile de la curte, artist în vilegiatură, fotbalist purtat pe braţe de mulţimile de tiffosi în delir. Stahanov n-are loc pentru frenezia-i buimacă pe străduţele pentru gnomi buclucaşi din cartierele spaniole, nici pe terasele somptuoaselor vile din Vomero (desenate parcă fie pentru orgiile monstruoase ale unor aristocraţi plictisiţi de ei înşişi, fie pentru bucuria senină a unor astronomi excentrici ce nu se mai satură să contemple cerul), nici printre turiştii care se plimbă cu o lentoare studiată de-a lungul mării de la Santa Lucia la Mergellina, incapabili să creadă că văd şi Vezuviul, şi insula Capri, şi Castel dell’Ovo, ba şi misteriosul promontoriu Posillipo. Dacă vrea să nu-şi piardă minţile, Stahanov e obligat să-şi părăsească în grabă hotelul, să-i lase cît mai repede în urmă pe cei care se bucură să nu facă nimic, să şteargă amintirile despre lenea ce domneşte netulburată asupra oraşului. El poate să-şi găsească fericirea în giganticele furnicare ale Asiei ori în vreun frenetic megalopolis american, acolo unde oamenii muncesc pînă cînd pier de epuizare, obsedaţi de ideea că trebuie să facă mereu mai mult şi mai mult, însă nu are voie să mai calce vreodată pe la Napoli, unde oamenii ştiu de la început că a munci e doar o eroare de tinereţe, o prejudecată de care cei înţelepţi sînt capabili a se dezbăra într-o clipă.

Stahanov n-ar avea mai mult succes nici la Veneţia, energia lui ar fi brusc spulberată de întîlnirea cu ilustrele spectre ce nu se mai satură să plutească deasupra oraşului, colecţionate cu acribie de un daimon local ce pare să-şi fi propus să nu rateze nici o celebritate văzută vreodată pe Canal Grande. Dacă la Napoli e uluit de bucuria cu care locuitorii oraşului îşi trăiesc lenea, de fomidabila vitalitate a celor obişnuiţi să lîncezească plini de fericire, gîndindu-se fie la plăceri rafinate ale simţurilor, fie la cîte un tulburător apus de soare, Stahanov e izbit la Veneţia de resemnarea adîncă a gondolierilor obligaţi să se maimuţărească pentru a atrage clienţi, de melancolia supraveghetorilor din muzee, de tristeţea apăsătoare a vînzătorilor de suveniruri, de privirea pierdută a cîte unui bătrîn cu alură aristocratică plimbîndu-se la întîmplare pe străduţele menite altcîndva să fie parte a unui criptic labirint, devenite acum doar obstacole supărătoare pentru tot mai numeroşii turişti rătăciţi. Dacă ar avea răbdare să intre în muzee, ceea ce nu se va întîmpla probabil niciodată, el ar putea să vadă cum sîngele curge din belşug în tablourile păstrate la Napoli, cum umbra energiei necurmate a lui Caravaggio domină locul. Nici nu ar trebui să vadă prea multe pînze – i-ar fi de ajuns „Juditha decapitîndu-l pe Holofern”, copia unui tablou de Caravaggio realizată de Louis Finson, şi „Martiriul Sfintei Ursula”, ultima pictură a lui Caravaggio. În schimb, la Veneţia ar da peste ruine – ruinele din „Furtuna” lui Giorgione sau trupul ruinat de suferinţă al lui Isus din magnifica „Pietà” a lui Cosmè Tura. La Napoli ar putea percepe teribila voinţă de a trăi ce se poate preface într-o singură clipă în necruţătoare voinţă de a ucide, forţa stihinică ce poate hrăni atît progeniturile artei cît şi progeniturile crimei. La Veneţia, ar trebui să aştepte inevitabila prăbuşire, evacuarea ultimilor locuitori catatonici ai oraşului şi transformarea vechii cetăţi a dogilor într-o necropolă de lux pentru miliardarii Europei, un loc în care oamenii nu se vor mai gîndi să trăiască, ci vor veni doar să moară în linişte, jinduind la un loc de îngropăciune sau în Piaţa San Marco, sau pe insula San Michele.