Nicolae S. Şucu, „Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război 1908–1918”

Fragment din studiul introductiv
Autorul acestui manuscris, pe care-l publicăm acum pentru prima oară, este un ţăran român. Este greu de înţeles de ce a fost ignorată această sursă istoriografică, unică în felul ei. Ceea ce ne-a atras atenţia în decembrie 2015, în timpul unei documentări la Secţia manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, a fost arealul geografic şi, mai ales, perioada, ambele menţionate în titlul manuscrisului: Viaţa unui român din Bulgaria. Între ani[i] 1908–1918. Ne aşteptam ca aceste însemnări să fi aparţinut unui funcţionar mai puţin cunoscut al statului român (medic, profesor sau inginer), ajuns prin Bulgaria. De aici şi nedumerirea noastră în momentul în care, din primele rânduri, am văzut că autorul este un cioban din zona Muscelului. Ce ar fi putut să aibă în comun acesta cu societatea bulgară, mai ales într-o perioadă extrem de tensionată? Pe parcursul lecturii, decepţia iniţială s-a risipit rapid, fiind înlocuită de un sentiment de stupefacţie: chiar a fost autorul martor al evenimentelor pe care le relata, sau aveam de-a face doar cu plăsmuirile unei persoane cu multă imaginaţie?
Am pornit, în documentarea noastră, de la un nume de persoană şi un nume de localitate: Nicolae S. Şucu, din Măţău, de lângă Câmpulung-Muscel. Iar personajul era cât se poate de real, amintirea sa fiind încă vie în satul său de baştină. Aşa am aflat de existenţa unor rude care l-au
cunoscut în ultima parte a vieţii. Mai mult, am avut şi norocul ca una dintre rudele sale, arhivistul Ion I. Şucu, să fie coautorul unei monografii extrem de documentate a localităţii. Informaţiile obţinute ne-au permis să ne îndreptăm eforturile de documentare în Bulgaria. Mai întâi, în localitatea unde s-a stabilit autorul, numită azi Vratarite, din judeţul Dobrici. Din păcate, nimeni dintre urmaşii săi nu mai locuieşte în acest sat depopulat din fostul Cadrilater. Singura persoană din familie care a mai ţinut, în timp, legătura cu rudele din România s-a stins în urmă cu câţiva ani. În plus, atunci când am ajuns acolo tocmai se prăpădise ultimul bătrân din sat, aşa că nu am mai putut găsi pe nimeni care să-l fi cunoscut personal pe ciobanul muscelean. Am
fost nevoiţi să ne mulţumim cu informaţiile seci păstrate în registrele primăriei din localitate. Nu ne mai rămânea decât să documentăm evenimentele menţionate de autor, în arhivele militare de la Veliko Tîrnovo. Pe baza informaţiilor găsite aici am reuşit să probăm veridicitatea multora dintre faptele relatate în manuscrisul de la Biblioteca Academiei Române.
Ce l-a îndemnat pe autor să-şi aştearnă viaţa pe hârtie? Cu siguranţă, soarta sa neobişnuită. O altă explicaţie ar fi nevoia de a-şi justifica comportamentul din timpul Primului
Război Mondial. Nu în ultimul rând, poate fi şi o măsură de precauţie pe care să şi-o fi luat-o, dată fiind nesiguranţa vremurilor în care trăia, într-o regiune de frontieră. Deloc întâmplător, odată stabilit în Bulgaria îşi schimbă nu doar numele, ci şi vârsta. Mai mult, atunci când îşi aşterne memoriile pe hârtie autorul are grijă să înlăture orice informaţie care ar fi putut duce la identificarea sa în noua existenţă. Dovadă că destinul său ulterior este diferit de ceea ce am
putea intui citind ultimele rânduri ale caietului. Scrise mărunt şi îngrijit, cele 65 de pagini ale manuscrisului ne scot dintr-o anumită stare de confort în privinţa comportamentului soldatului „nostru“ în vreme de război. Avem aici în vedere nu doar tema neplăcută a dezertărilor din armată, ci şi un subiect extrem de sensibil: violenţa asupra populaţiei civile. Manuscrisul poate fi şi o mărturie a faptului că identitatea naţională de astăzi nu este rodul doar al celor de acelaşi neam şi limbă cu noi.
Deşi este un cioban cu doar patru clase, Nicolae Şucu ştie să povestească – şi are şi ce povesti. Memoriile sale se citesc ca un scenariu de western, în care suspansul punctează fiecare secvenţă. Vedem cu ochii săi Bărăganul, bălţile Ialomiţei şi Dunării, şi mai ales Dobrogea, ţinuturi de frontieră, cu locuitori puţini, cutreierate de haite de lupi şi păscute de turme imense, unde oamenii îşi păzesc avutul şi viaţa bizuindu-se nu atât pe legile statului, cât pe bâta ciobă-nească, pe cuţit şi revolver. Am fi tentaţi, datorită francheţei unora dintre amintirile sale, să punem multe dintre cele povestite pe seama moralităţii discutabile a autorului. Fire aventuroasă, disimulativă, însă cu simţ de conservare, se lasă sedus de atracţia unui trai uşor. Dar apoi vin anii războaielor, mai întâi cele balcanice, urmate de conflagraţia mondială. Nicolae Şucu stă sub arme mai bine de cinci ani şi ia parte la multe dintre marile bătălii care vor desena harta Balcanilor. Este martor nemijlocit al schimbării frontierelor, al mişcărilor de populaţie şi al atrocităţilor care
sunt locul comun al istoriei uneia dintre cele mai frământate regiuni a continentului. Cu toate calităţile sale personale – e, fără îndoială, un om care se poate descurca în orice situaţie –, faptul că reuşeşte să supravieţuiască epocii este, până la urmă, miraculos. Citindu-i povestea vieţii, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supravieţuirea tuturor anonimilor prinşi asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.

Nicolae S. Şucu
Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război
1908–1918

Ediţie de Daniel Cain

Humanitas, 2017

Avutul, sau patria? Aceasta pare a fi dilema care îl macină. De unde să ştie ei că averea asta e a unui român? Se întreabă eroul nostru într-un moment tensionat, de volatilitate a graniţelor, terorizat de ideea că cineva ar putea să-i „nimicească toată averea mişcătoare, ce brumă agonisisem şi eu într-atâta şir de ani“. Frământările sale sunt o confirmare a reticenţei noastre de a pune un semn de egalitate între percepţia modernă asupra patriotismului şi cea a
oamenilor care au trăit în urmă cu un secol. Neputând fi retrăită, realitatea unor vremuri apuse trebuie înţeleasă prin ochii şi percepţia acelor contemporani.

Nicolae Şucu aparţine unei generaţii care a cunoscut experienţa războiului. Deceniul asupra căruia îşi focalizează atenţia în memoriile sale este extrem de sângeros. În ceea ce-l priveşte, luptă, după cum am spus, în uniformă străină în nu mai puţin de trei războaie, în timp ce doi dintre fraţii săi se prăpădesc, în 1917, pe frontul din Moldova (numele lor e scris în piatra monumentului care comemorează eroii din comuna Măţău căzuţi în Marele Război – 58 la număr!).

Este o epocă în care diplomaţia europeană devine tot mai militarizată, ceea ce-i încurajează pe liderii politici să-şi asume riscuri tot mai mari, să alimenteze cursa înarmărilor
şi să familiarizeze opinia publică cu posibilitatea unui conflict armat. În plan regional, competitivitatea dintre tinerele state naţionale devine acerbă, fiecare fiind preocupat de realizarea propriilor aspiraţii teritoriale. Nu este vorba doar de extindere teritorială, ci şi de modelarea noilor ţinuturi în ton cu aşteptările unui stat naţional. Stăpânind o provincie, acesta va tinde să-şi formeze acolo, în timp, o majoritate etnică.

Daniel Cain

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *