Trecerea interzisă

 

Trecerea interzisa 1Acum câţiva ani, când a fost în Ontario o epidemie de SARS-ul (Sever Acute Respiratory Sindrom),  unităţile medicale au implementat severe măsuri de protecţie. Şi, tocmai atunci, mi s-a întâmplat să înghit o bucată de peşte care s-a oprit la jumătatea esofagului. Am sunat la serviciul de urgenţă. Când îi chemi, întâi vin pompierii, obligaţia lor fiind să te ţină în viaţă până vin paramedicii. Când un pompier tinerel a încercat să-mi pună masca de oxigen, nu m-am lăsat. „Aveţi oxigen medical?” întreb eu. Tinerelul se uită mirat la mine. „Cum doamnă, n-aveţi încredere în oxigenul nostru?” „Am încredere perfectă, am mormăit eu printre convulsii, doar că, în primul rând, nu vreau să-mi puneţi oxigen şi, în al doilea, oxigenul dv trebuie să fie medical, adică să aibă o etichetă specială„. „Lăsaţi doamnă, zice tinerelul, oxigenul nostru e foarte bun.” „O fi bun, dar n-am nevoie”, insist eu. „Pot să respir, nu vezi?” „Ei, doamnă, un pic de oxigen nu strică„, zice tinerelul. „Cum să nu strice? Te face să te simţi beat, ca după vodcă!” Pompierul, mirat, m-a lăsat în pace.

După scurt timp au apărut 3 paramedici, toţi cu măşti, mănuşi şi haine de plastic verde pe ei. Mureau de cald, săracii. S-au oferit să mă ia cu ambulanţa la spital. Într-o mână aveam o pungă de plastic cu cele câteva medicamente pe care le iau zilnic, iar în cealaltă aveam de la ei o altă pungă, identică, pentru expectoraţiile ce urmau convulsiilor mele.

Tare sunt frumoase ambulanţele noi din Mississauga! Au sertăraşe cu pansamente, cutiuţe, toate într-o ordine perfectă. Mă întreb cum fac paramedicii să ţină minte locul fiecărui lucru: la atâtea sertăraşe fără etichetă pe ele, le mai și încurci! Lucru de fapt care s-a şi întâmplat. Pe drum, din zăpăceală am expectorat ȋn punga mea de plastic cu medicamennte, nu în cea dată de ei, goală. Am cerut imediat un kleenex ca să şterg flacoanele. Ei bine, numai kleenex n-a găsit paramedicul în sertărașe, a trebuit să bată în geamul şoferului, care i-a dat câteva din tezaurul personal.

Trecerea interzisa 2La spital mi-au pus masca la gură, mi s-a luat temperatura în ureche şi sub limbă, după care a venit un doctor care a înţeles imediat treaba, mi-a pus o intravenoasă, mi-a dat o pastilă de ținut sub limbă şi mi-a zis că o să mă eliberez curând. Până la urmă s-a dovedit a fi avut dreptate, dar când, după o jumătate de oră, a constatat că acele convulsii nu scad, ci se înteţesc, l-am auzit dând telefon chirurgului să vină să mă vadă.

Mare e nea Iancu! Exact ca în piesa lui, când am auzit cuvântul „chirurg”, m-am speriat  și am avut deodată o convulsie puternică ȋn urma căreia am eliminat bucata de peşte. Gata, eram eliberată! De fericire, am început să cânt în gura mare aria lui Cherubino din „Nunta lui Figaro„, pe româneşte: „Numai femeia / care-a mai iubit / poate pricepe / doru-mi cumplit„, etc. În acel moment a apărut o tinerică, şi ea cu mască: „Hello, tu eşti Veronica, nu-i aşa? Deci aici erai, honey! Ce mai faci? Soţul matale mă tot întreabă la telefon cum te mai simţi şi eu nu te găseam!” (Bietul Emil, era încă în viaţă atunci.)  Eu, fericită că am scăpat de belea îi spun: „Transmiteţi-i că sunt bine merci şi că-l pup„. „Bine, honey, zice, o să-i transmit„. Ulterior am aflat că i-a transmis mesajul meu, dar soţul, căruia i se adresase tot cu „honey”, ştiindu-mă persoană sobră, a crezut că acel „kiss” venise de la ea…

După ce a plecat tinerica, a apărut doctorul. „Cum e ?” mă întreabă.”Splendid, s-a dus„, zic eu. „Hm, a murmurat el, ştiam că drogul meu o să lucreze. Acuma va veni şi chirurgul pe care l-am chemat să vă vadă„. Ceea ce s-a şi întâmplat la scurt timp. „Cum vă simţiţi, doamnă?” „Ca un nou născut, zic”. Şi i-am explicat că exact cu câteva minute în urmă m-am eliberat. „Bine, zice, dar dacă tot am venit, trebuie să vă bag un tub pe gât să văd dacă nu a mai rămas ceva pe esofag„.”N-a rămas, zic, că doar aş fi simţit!” „Nu se poate, doamnă, aşa e protocolul, aşa procedăm„. Deci n-aveam scăpare. Chirurgul nu avea mască şi mi-a scos-o şi pe a mea, ca să-mi poată bagă tubul pe gât prin gura deschisă. I s-a adresat infirmierei: „Adu-mi te rog o mască„, la care ea l-a privit mirată: „Păi văd că i-aţi scos-o, de ce mai vreţi una”?Pentru mine am nevoie, nu pentru pacientă!

După câteva încercări nereuşite de a mă face să înghit tubul, chirurgul a anulat operaţia şi încet încet mi-am revenit după traumatismul cu tubul, doar cu peştele se terminase treaba de mult! M-au lăsat să plec şi, îndrumată de ei, am ajuns în faţă unei imense uşi metalice pe care era un semn mare, roşu: „Trecerea interzisă„. M-am învârtit o mulţime ca să găsesc ieşirea, până când un portar, şi el cu mască, mi-a spus că aceea era chiar uşa pe care trebuia să ies. De ce o fi fost, la ieşire, „Trecerea interzisă”, nici până astăzi n-am înţeles!

Trecerea interzisa 3

Desene de Adelaida Mateescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *