Close-up: Luis Bunuel, “ La voie lactée”

De la debuturile sale sub semnul suprarealismului insurgent al “ Vârstei de aur “ până la seria franceză de final, arta lui Bunuel este dominată de o pasiune atee. Ateismul lui Bunuel este, asemeni ateismului tuturor catolicilor răzvrătiţi şi apostaţilor,hrănit de educaţia din care izvorăşte ura. Ateismul lui Bunuel devine, în cinematografia sa, un principiu ordonator, o energie orgiastică, o materie alimentată de memoria anilor de catehizare.

În această ecuaţie a liturghiei sale atee, “ La voie lactée” este poemul în care Bunuel adună întreaga sa erudiţie neagră şi blasfemiatorie. Dacă “ Viridiana” este atacul, feroce, împotriva Spaniei, “La voie lactée” este provocarea pe care Bunuel o aruncă în faţa întregii credinţe catolice. Miza pe care şi-o asumă acest film picaresc şi neverosimil este de a plasa la temelia creştinismului o mortală încărcătură de dinamită. Explozia aduce cu sine ruina idolilor pe care Bunuel îi detestă, frenetic şi obsesiv.

Pelerinajul celor doi vagabonzi spre Santiago de Compostella devine călătoria în care oamenii păşesc alături de umbrele ereticilor şi ale diavolilor. Naraţiunea se desface, spre a înghiţi în pântecele ei întâmplările bizare şi excursurile teologice. Lumea lui Bunuel este saturată de grotesc, de mister şi de semne. Pe autostrada ce duce spre Sud, apariţia Diavolului, în capa sa de maestru de ceremonii baroc, face parte din peisajul unui univers stratificat ca un coşmar.
15-alain-cuny-theredlist

Textul lui Bunuel se revendică de la această linie a ereziei ce contrazice şi subminează Dogma. Furia iconoclastă este potenţată de gustul pentru fantastic şi calambur straniu. Vocea lui Sade se distinge în acest decor al contestării filosofice. Retorica sadiană este punctul cel mai înalt al unei linii a Luminilor. Delirul Marchizului , excesiv şi raţional, este apoteoza încrederii în progres şi în abolirea limitelor.

“ La voie lactée” nu este un arid inventar de glose teologice. Arta lui Bunuel recurge la forţa de iradiere a bizarului. Universul realităţii se sparge şi din cioburile sale se recompune un spaţiu guvernat de logica afinităţilor non- euclidiene. Religia este convocată ca un spectru exorcizat prin terapia delirului obiectiv şi sistematic. Imaginile sunt menite să şocheze, să facă să dispară firmamentul de certitudini pe care îl instalează credinţa. Fantasmele sunt colorate ca un delir diurn: spectacolul plutonului de execuţie ce îl lichidează pe Papă este punerea în abis a întregii operaţiuni de ofensivă atee imaginată de Bunuel.Isus care întră în cadrele fimului său nu are nimic în comun cu canonul catolic. Deasupra apariţiilor sale se află tema liberului-arbitru şi a destinului uman. Duelul dintre jansenist şi iezuit este un dialog erudit purtat în marginea posibilităţii Salvării.

“ La voie lactée” este explozia frenetică a unui geniu subversiv.Peste decenii, Bunuel îşi păstrează, întreagă, forţa sa de iconoclast. Intertextualitatea se topeşte în magma naraţiunii picareşti remodelate prin atingerea suprerealismului. Pelerinajul lui Bunuel uneşte, în scriitura sa, arta combinatorie a lui Lautréamont şi ambiţia sadiană a lichidării divinităţii. Lupta lui Bunuel cu credinţa este lupta unui posedat, vizionar şi ludic în egală măsură, neîmpăcat şi impenitent. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *