Interviu ARIANA ROSSER MACARIE: ”Scrisul m-a vindecat. Și mă vindecă”

Dialog exclusiv La Punkt între Ariana Rosser Macarie și Cristian Pătrășconiu.

Există destin? Credeați că există așa, de mai multă vreme? Sau, de fapt, nu există? Întreb așa, mai ales în contextul în care ați scris și publicat o minunată carte de memorialistică și mă gândeam că, poate, după un asemenea demers, vă vedeți viața și în acești posibili termeni…

Când eram tânără, nu m-am gândit la destin, trăiam. De la o vreme, după ce mi-am parcurs oarecum viața, m-am gândit din ce în ce mai mult la sensul, la rostul existenței mele și atunci, implicit, la destin – această noțiune copleșitoare, tulburătoare. Acum, pot spune, cu certitudine, că liniile vieții mele au fost desenate de un destin.

Dacă mă leg numai de prenumele meu: Ariana. Am fost în insula Creta, peste tot era scris nu Ariadna, ci Ariana. S-ar putea să fie pe undeva și o neconcordanță cu legenda locală, dar, iată, firul… Arianei mi-a împletit destinul, numele meu a fost o predestinare, nu? În sensul că, fiind atât de pasionată de tricotat, acest fir mi-a devorat aproape jumătate de secol din existență. Da, tricotatul, marea mea pasiune!

Și atunci: răspunsul tranșant la întrebarea mea este unul?

Pozitiv. Da, există destin.

Dar dacă există destin, atunci libertatea ce este pentru dumneavoastră? O iluzie sau poate că nu e deloc așa ceva?

Cred că libertatea este acea căutare a identității tale. Pentru a afla ce trebuie să faci cu viața ta în mod liber – altfel spus, să poți să ai opțiuni, să poți alege ce ți se potrivește. Să simți că nu ești încorsetat de ceva. Aceasta este libertatea. Nu neapărat să mă pot desfășura extraordinar într-o singură direcție. Nu asta e, fundamental, libertatea. Nu o simt prin cantitate, ci prin calitatea opțiunilor pe care le am. Este vorba deci, de alegere, cum îți alegi parcursul vieții: după care principii, concepții, cu câtă inimă, suflet. Toate astea se adună într-un întreg – care ești tu. Destinul ar fi astfel, un fel de sumă de libertăți asumate. Andrei Pleșu denumește aceste forări interioare despre care vorbim noi acum ”întrebările rusești” – ce este fericirea, libertatea, destinul?

Nu e simplu de vorbit despre ele și nici de răspuns. Dar, dacă te gândești la tine ca ființă și încerci să îți cântărești viața în ansamblu, dacă vrei să vezi cum se leagă interiorul tău cu exteriorul, să-ți palpezi sensul venirii pe pământ, atunci eu cred că reușești să pui ceva lumină și în cuvintele acestea mari.

foto macarie

Chiar mă bucur că ați adus în discuție ”întrebările rusești”. Acum, după ce aveți o experiență de viață, care dintre aceste cuvinte au devenit golite de sens pentru dumneavoastră, care s-au umplut mai mult? Dintre acestea mari, încă o dată…

R Cel mai golit de sens mi se pare cuvântul ”iubire”, ”dragoste”. Îmi pare banalizat, a devenit un fel de loc comun. Oamenii iau prea ușor, parcă în joacă, aceste cuvinte, mari într-adevăr. Aș zice, chiar sfinte.

În ceea ce mă privește, presupun că ”fericire” a fost cel mai râvnit. Am alergat după ea, în felul meu, și, firește, nu am atins-o. Poate și pentru faptul că e greu, aproape imposibil, de definit. Pe de altă parte, cred că am ajuns la un pact, la o înțelegere cu fericirea. Așa că, ea pogoară, totuși, uneori – foarte rar -, asupra mea. Ca o fulguială, ca o frântură, ca o scânteie. Sunt mici momente, infime, în care sunt deplin fericită. Niște clipe, ca un scurt circuit, intense. Apoi, starea asta luminos copleșitoare dispare fulgerător. Așadar, nu am ajuns la ea, cum spuneam, dar am ajuns oarecum – tot în felul meu – : sunt fericită că exist – și atât. Dacă aș căuta să leg fericirea de capătul celălalt al așteptărilor, al dorințelor, al planurilor mele, nu aș ajunge niciunde, pentru că, nu, nu ”aceasta” este fericirea ”aceea”.

Seamănă viața unui om cu ceea ce dumneavoastră ați făcut decenii la rând cu andrelele?

Nicidecum. Viața unui om trebuie să cuprindă mai mult, nu numai muncă în exces, robie, hrănind o obsesie. Fiecare dintre noi ar trebui să fie foarte atent, să-și aleagă înțelept darurile primite la naștere. Eu, cel puțin, n-am știut să le citesc așa cum se cuvenea, pe ale mele, iar acum este cam târziu. Pe atunci, chiar dacă îmi puneam întrebări, nu le știam răspunsul, acum, știu răspunsurile, dar pun tot mai puține întrebări – ca să fac o glumă amărui paradoxală. Mă simt totuși cumva împlinită: m-am verificat că aș fi avut ceva de spus și în zona scrisului. Păcat, eu am ales andrelele. Două mari iubiri am avut: culorile – ele mă inspirau, acele gheme în zeci și zeci de nuanțe – și cuvintele – pe care le-am curtat de când mă știu. Am ales calea culorilor, recunosc, și din rațiuni practice, impuse. Erau vremurile acelea grele, eram divorțată, aveam un copil de crescut – și tricotatul m-a ajutat să rezist. Am început să dau din andrele, am făcut bani, i-am risipit, iar am făcut bani și i-am risipit. Cam la fel mi-am risipit viața.

Dar regretul faptului că nu mi-am cheltuit așa cum ar fi trebuit talanții, că nu am trăit cum se cuvenea literatura, prin toți porii inimii și minții mele, a fost mereu prezent. Am avut des sentimentul că viașa mea este în altă parte.

De aproape 10 ani însă, m-am lăsat de tricotat, am părăsit culorile și m-am întors către cuvinte: m-am aplecat cu hotărâre asupra paginei albe. Și am publicat o carte. Destin, nu?

Rămânând puțin la andrele: ce pot da ele unui om, care e onest și riguros, în ordine spirituală. Ce pot da niște andrele?

Pot da, de fapt, foarte mult. Nu sunt doar niște simple bețe. Cârjele, bețele, care te învață din nou să mergi, bețele schiorului care țin în echilibru trupul amețit de beția zborului, bețele unei tobe frenetice, bețele cu care toaca umple liniștea pură a dimineții cu chemarea la rugă, pot fi magice. La fel și andrelele. Nu doar că am rezistat prin ele în România comunistă, dar am supraviețuit și spiritual. Când am plecat în exil, am fost oarecum inconștientă pentru că nu cunoșteam cu adevărat cum e dincolo. Unde, a trebuit să privesc în față realitatea: neputința de a mă rupe sufletește de țara mea. De aceea nici nu am vrut să mă ancorez în viața de acolo. Despre  oamenii mai reci cu care n-am putut să construiesc o relație solidă, despre clima la fel de rece, etc., ar fi multe de povestit. Și atunci, andrelele m-au salvat. Au fost pentru mine, pe lângă muncă, reverie, pasiune, căutare și descoperire. A crea modele – căci numai unicatele mă împlineau – a însemnat afirmarea de care m-am agățat. Andrelele m-au ajutat să-mi mențin stabilitatea într-o lume unde simțeam că mă clatin.

Se aplică, pesemne, dumneavoastră, lucrând mult cu mâinile, vorba aceea atât de frumoasă: ochii mă sperie, mâinile mă ajută…

Foarte mult, gândind la milioanele de ochiuri înșirate. Am pus mâinile să lucreze sisific, ignorând speriatul ochilor. Însă, și mintea. Ochiul minții, care tot ce vedea – și vedea multe – mă forța ca să văd și eu, când mă probam în oglindă. Am făcut lucruri frumoase, cu care am bucurat pe mulți.

E important să bucuri oameni?

Absolut!

Ce mai e important, din unghiul dumneavoastră de vedere?

Să bucuri îmi sună așa, mai în general. Să dăruiești îmi sună, în particular, mai adecvat. Veneau, uneori, la mine, în expoziții, fete tinere care nu puteau cumpăra, n-aveau cu ce. Și atunci, dăruiam. Am dăruit. Pentru mine, bucuria de a da este mai mare decât bucuria de a primi.

Dar casele, în viața dumneavoastră, ce sunt ele?

Nu mi-am dorit să trec prin atâtea case – 17! -, firește, dar așa a fost să fie. Despre case, noi credem că le ”locuim”, dar și ele ne locuiesc pcoperta macariee noi. Fiecare casă prin care am trecut – și din acest motiv mi-am structurat cartea în jurul ideii de ”casă” – a reprezentat o felie importantă din viața mea, o felie de vârstă.

 

Chiar: noi, fiecare dintre noi, suntem un singur om sau suntem mai mulți oameni?

Suntem, cu siguranță, mai mulți, mai multe ipostaze ale unui singur eu. Nu cred că pritr-o – ipotetică – descriere ne putem cuprinde pe de-a-ntregul. Cu atât mai puțin, cunoaște sau înțelege. Notez în jurnalul meu, uneori, despre ce mă inspiră, despre cum scriu. Dar rezultatul este atât de superfluu – într-o zi sunt trăită de un anume ceva, într-alta, de altceva: să zicem că de către cerul plumburiu de afară. Atunci, sunt în cu totul alt mood: simt altfel, judec altfel, spun lucruri pe care nu aș fi crezut că le cuibăresc în mine. Suntem atât de compecși, complicați, atât de imprevizibili…

Unde e acasă din casele dumneavoastră? Ce e inima acestor case despre care vorbiți? Acasă-le…

E o întrebare frumoasă, însă dificilă. Pe acest acasă, ACASĂ-le meu, cum l-ați numit, l-am căutat toată viața. Concret, el ar înseamna pământul unde m-am născut, cu Alunișul, căsuța mea de la poalele dealurilor. Metaforic – și ca o concluzie a cărții mele -, acest acasă înseamnă pagina scrisă. Da – a scrie, pentru mine, este egal cu a mă întoarce acasă.

De ce spuneți asta?

Deoarece casa, unde tinzi să-ți transpui idei, dorințe, predispoziții, rămâne doar un înveliș. Care, desigur, te reprezintă, îți copiază într-un fel identitatea. Dar, chiar și așa, reprezentându-te, îi lipsește esențialul: miezul. O casă nu simte, nu gândește, nu exprimă – cel puțin, nu în rgistrul nostru. Atunci când o mobilezi, când o decorezi, o înzestrezi cu niște obiecte. Care așa rămân: niște obiecte, ceea ce este insuficient, deși te includ, oarecum. Nu poți să-ți întâlnești sinele, miezul tău umblător – al meu, rătăcitor – într-o casă, în obiectele sale. Deoarece acasă e, de fapt, la tine, în tine, cu persona ta, cu sufletul tău. Cel pe care încercăm noi să îl prindem în cuvinte și dincolo de ele.

Sau, apropo de ideea de ”acasă”, să îl odihnim undeva…

Exact! Frumos spus: să îl odihnim. Prin toată această peregrinare a mea, prin aranjarea atâtor case, am încercat, probabil, să-i găsesc sufletului liniștea, să-l aduc în acasă-le meu, în mine. Să îl împac, să îi vindec rănile cărate pe aripi.

Ca să precizăm mai bine această idee atât de generoasă: o casă e sufletul unui om la vedere sau sunt de pus nuanțe importante apropo de o astfel de observație?

O casă este o parte din suflet. Partea care se vede. Sufletul meu a tânjit mereu după Frumos. Concretizat, materializat în obiectele din case, în veșmintele ce le port, în bijuteriile pe care le aleg, în tricotajele mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu înconjurată de Frumos, am vibrat la oricare dintre întâlnirile cu el. Însă Frumosul care se vede nu ți-ar da acea încântare sau transfigurare totală fără acel adaos interior al Frumosului care nu se vede, emanat de partea nevăzută a sufletului. Atunci când scriu, îmi așez pe pagină, la vedere, sufletul. Și când mă recitesc, uneori, nu-mi vine să cred că eu sunt cea care a scris acele lucruri. Pentru că, de fapt, nu eu, ci sufletul a fost lăsat să vorbească…

Dar trenurile? Ce e cu ele, în viața dumneavoastră?

Asta e mai simplu de explicat. Eu am copilărit într-o gară și, până la 14 ani, ne-am mutat de colo-colo – căci tata era șef de gară. Soțul meu a lucrat și el la căile ferate engleze. Toată viața am avut permise de călătorie pe trenuri – pot circula cu ele prin toată Europa. Și dacă trenurile înseamnă mișcare, pentru mine, predestinat, au însemnat o condiție de nomadă. Așa a fost să fiu: o perpetuă călătoare. Destinul.

 

”Timp nemilos” – e formula dumneavoastră de la finalul cărții. E cu privire la ceea ce ați trăit o bună parte din viață. De ce îl numiți așa?

Deoarece, retrăindu-mi viața, am concluzionat că în majoritatea cazurilor am luat decizii pripite –cauză și a multelor neîmpliniri. Și suferințe, firește. Au fost apoi nedreptăți ale unora sau altora – când ai un suflet bun, oamenii te manipulează, te rănesc. Uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că în viață am fost un fel de alergător de cursă lungă. Pe de altă parte, fiind o impulsivă, mă aprind repede, am iluzii cât casa, alerg după ele, cad în brânci, iar mă ridic, iar iluzii cât casa… De asta l-am numit ”timp nemilos”, pentru că am simțit ca și cum timpul m-ar fi alergat prin viață, ca și cum m-ar fi fugărit fără odihnă. Nu am avut perioade în care să mă așez, să meditez, să mă detașez. Să fi investit măcar crâmpeie de timp în binecuvântate reculegeri…

Cum se poate îmblânzi acest ”timp nemilos”?

Poate, ca măcar în Duminica lăsată de Dumnezeu, să nu facem nimic. Pur și simplu, să stăm. Și să intrăm în noi. Să ne întâlnim cu noi înșine. Să ne dăruim, așadar, un timp în care să cădem pe gânduri…

Cu care, dintre oamenii care ați fost, vă place foarte mult, poate cel mai mult, să vă întâlniți?

Cel mai mult o plac pe cea din prezent. Poate, pentru că am depășit – cât s-a putut – starea infantilă de exaltare, de iluzii, care veneau spre mine cu nemiluita, de prostioare nechibzuite, din cauza cărora am suferit. Acum, sper, m-am mai înțelepțit, iar timpul a căpătat o dimensiune mai așezată, mai profundă.

Adică? Profundă, cum anume? Cum ați descrie acest timp al dumneavoastră, de acum?

Simplu spus: simt că-i smulg și eu ceva timpului, nu numai el, mie. Și încerc să mă conduc, în ceea ce fac acum, și cred că și în ceea ce sunt, după priorități. După ceea ce contează cu adevărat.

Ce contează cu adevărat?

Prioritățile sufletului. Nu sunt o obsedată de Marea Plecare. Slavă Domnului! Fiind o fire optimistă, alung orice gând morbid, legat de așa ceva. De la o vreme însă, a început să mă preocupe celălalt fir, care ne toarce viața, astfel că încerc să cheltuiesc timpul mai cu zgârcenie și mai puțin superficial. Încerc să-l înduplec să stea din când în când pe loc, să-mi ofere o porție mai generoasă din drumul lui.

Putem pune în opoziție, nu-i așa, cu ”timpul nemilos”, formula ”timp blând”. Dacă ar fi fost să aveți mai degrabă un timp blând, l-ați fi suportat?

Probabil că da. Dacă aș fi încarnat o cu totul altă persoană. Deocamdată, trebuie să mă mulțumesc cu felia de timp mai blând a prezentului.

Prin urmare, acum, pentru sufletul dumneavoastră, de ce anume aveți nevoie, pentru ca sufletul să fie într-o alertă bună, să-i zic așa: de timp nemulos sau de timp blând?

Vreau să mă cunosc mai bine. Am aflat că am avut un potențial și doresc să îl scot cât pot de mult la lumină. Cât mai este timp. Vreau să mă iau la întrecere cu mine – poate, să mă depășesc, poate, să-mi ogoiesc vechi frustrări -, ambiție pentru satisfacerea căreia am nevoie de timp – de ambii lui poli. Așa că, trebuie să mă împrietenesc cu el, trebuie să las lucrurile mărunte deoparte, să nu mai bibilesc una-alta, ca să pot rezona cu ceea ce este cu adevărat important. Să fiu cu ochii, urechile și sufletul ciulite.

Să nu fiți, cum se spune în literatura de specialitate, hoțul propriului dumneavoastră timp…

Daaaa! Să nu mai îmi fur timpul…

Ce rămâne, pentru dumneavoastră, esențial, după sau dincolo de case, andrele, trenuri? Altfel spus: ce este ceea ce aveți mai de preț?

Inima. Ea este cel mai prețios avut al meu. Inima mi-a fost busola vieții. Și asta poate fi luat și în sensul cel bun, și în sensul cel rău – pentru că nu aș putea spune că m-am împlinit în privința relațiilor cu cei foarte dragi. Sufletește, nu m-am împlinit. Profesional, ce am făcut, ce nu am făcut, e secundar în raport cu ceea ce am spus mai înainte – deși, prin tricotaje, am lăsat ceva bun după mine -, dar pe latura sufletească, faptul că nu am reușit – cu toate că am avut o inimă bună și largă – să îi adun pe toți cei dragi în mine, asta m-a durut și m-a pus pe gânduri.

Care e, cum se spune, ”filozofia” dumneavoastră de viață?

Când am ajuns în Anglia, am plâns vreo jumătate de an. Mi-am dat seama că a fost o greșeală, mi-am dat seama că nu o să-mi placă niciodată acolo. Și nu mi-a plăcut. Și stau de 27 de ani ”acolo”. Așa că, exilul putea să mă îmbolnăvească grav, m-am văzut dintr-o dată într-o ecuație de nerezolvat. Pe David, nu am vrut să-l părăsesc, a fost un om bun, este un om bun, un suflet pur, nu am putut să-i fac figura asta, să-i zic: ”David, pa, eu plec!” Am rămas pentru el. Îi iubesc onestitatea, faptul că m-a ajutat și m-a înțeles. Patru ani, cât am scris cartea asta, mi-a gătit, eu n-am făcut nimic prin casă, nu am spălat o farfurie. Da, este, într-un fel, duhul bun al cărții…

Revin la filozofia mea: când am văzut ce-am făcut – că m-am măritat așa, în trei zile -, după acel plâns homeric, mi-am pus problema să mă întorc în România. Am judecat bine sau nu, în final, am hotărât să rămân unde sunt, în Anglia.

Și ca să rezist la orice încercări, la orice disperări, care mă mușcau întruna de inimă, îmi spuneam: Nu e nimeni altcineva vinovat, tu ești de vină, tu ai hotărât, tu să înduri! Fii bărbată, rezistă, nu te plânge, stai cuminte! Asta m-a ajutat: m-am acuzat pe mine și asta mă calma. Nu te poți supăra definitiv pe tine, nu?

Este unul dintre cele mai importante verbe din viața dumneavoastră acesta – a rezista?

Mai tare decât el cred că este ”a lupta”. M-a hăituit rău viața, dar i-am răspuns luptând.  Nu am dat înapoi – de multe ori, nici nu aveam unde.

A plânge e o formă de luptă?

Nu, firește. Am plâns mult, dar ca să mă ușurez, nu fiindcă aș fi vrut să abandonez. Mă scuturam de umori și mergeam mai departe.

Scriind cartea aceasta – fabuloasă – de memorii, spuneți că v-ați regăsit. Ideea de regăsire e totuna cu ideea de înțelepciune?

Am avut, datorită unei copilării deosebit de sărace, datorită unei mame nu prea iubitoare, mi s-a inoculat de mică un complex de umilință. De aici, și nu prea multă încredere în mine. Deși am luptat pentru locușorul meu: am intrat la facultate, am luat repartiția – cu scandal, împotriva unei nedreptăți – la Televiziunea Publică. Ei, da, am luptat. În primul rând cu natura mea, deseori prea nebunatică, impulsivă, inconștientă – comportări pe care acum le regret (nu pe toate).

Târând după mine această umilință și această autoetichetare, mi-am dorit mult să scriu o carte. O carte a întrebărilor evaluatoare – probabil, în așteptarea unor răspunsuri. Ca să mă regăsesc, să aflu cine sunt și, eventual, să văd cât de departe mai pot merge pe drumul către locul unde ar trebui să fiu. O carte despre ce am făcut cu talantul meu. Și am scris-o. Nu m-am așteptat deloc să iasă ceea ce a ieșit…

Ce nu ați fi putut afla despre dumneavoastră dacă nu ați fi scris această carte? Și, din același trunchi comun, ce ați aflat despre dumneavoastră, după ce ați scris această carte?

Pe lângă sentimentul de vinovăție numai a mea, pentru eșecul relațiilor familiale, m-am lecuit și de acea umilință pe care o mărturiseam. Mi-am recăpătat o mândrie uitată, sunt mai sigură pe judecățile mele și încerc o oarece voluptate spunând nu. E ca o descătușare, și mă bucur de asta.

Ce se vede mai bine, dvs. ce vedeți mai bine, de la distanță, din Marea Britanie – mai bine din ceea ce este în România?

Cred că adevăratul patriotism îl simți mai acut când ești departe și îți privești țara de la distanță. Cel puțin, așa mi-am dat eu seama, îmi dau eu seama de cât de mult îmi iubesc țara. Așa îmi explic și refuzul de a mă integra. Poate că a fost o prostie: am refuzat să citesc ziarele lor, să mă uit la emisiunile lor de asanare civică – și ce probleme au, nu numai noi! -, tot timpul zburlindu-mă pătimașă și cârcotașă. Probabil că, de fapt, mă apăram. Îmi apăram imaginea din suflet a acelui petec de pământ, numit România. Pe care eu o văd frumoasă. Și am, gata pregătită, și o expresie-declarație: nu aș da un român nici pe zece englezi!

Și încă ceva: de cum pășesc în aeroportul Otopeni, eu văd numai schimbarea în bine. Eu așa văd. Restul – că e circ la televizor, că se bălăcăresc unii pe alții -, eu nu le văd. Le consider trecătoare.

Ultima întrebare: scrisul ca medicament, ca terapie?

Daaaa! Categoric! Scrisul m-a vindecat și mă vindecă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *