Straniul farmec al postcomunismului

Contribuția lui Adam Michnik la teoria și practica disidenței est-europene este copleșitoare. Scrisorile din închisoare au fost pe drept cuvânt celebrate ca documente cruciale pentru formularea strategiei opoziției antitotalitare, care avea să ducă, în cele din urmă, la năruirea comunismului în Polonia și întreaga regiune numită cândva „Blocul sovietic”.

Volumul publicat la University of California Press sub titlul Scrisori din libertate, cu o splendidă prefață de Ken Jowitt, este o culegere de eseuri, interviuri și analize istorice menite să explice și să lumineze încurcatele căi ale tranziției dinspre autoritarismul bolșevic spre societatea deschisă. În multe din aceste eseuri, Michnik reia teme esențiale pentru demersul său reflexiv, înainte de toate cele legate de destinul revoluției după victoria forțelor anticomuniste, impactul naționalismului și al fundamentalismelor în aceste tranziții, dilemele generate de revenirea în poziții de putere a foștilor comuniști (mai mult sau mai puțin pocăiți).

michnik

În ansamblu, lumea postcomunistă îi apare lui Michnik drept un imens experiment în care se reconstruiesc identități, loialități, sentimente și convingeri. Fără a idealiza acest univers, conștient de faliile și pericolele tranziției, Michnik respinge absolutismul moral și pretențiile oricărei instituții (stat, biserică) de a se substitui suveranității conștiinței individuale. Etern eretic, el continuă să parieze pe onoare și demnitate împotriva oricărei înregimentări colectiviste.

În contrast cu acei radicali prezenți în ambele tabere postrevoluționare (foștii opozanți de o parte, foștii comuniști și simpatizanții lor de cealaltă), Michnik propune ideea neortodoxă conform căreia restaurațiile sunt consecința inevitabilă a refuzului de a declanșa teroarea. Cu alte cuvinte, jocul democratic, așa cum se configurează el în lumea postcomunistă, este suficient de permisiv pentru ca ex-comuniștii să se poată întoarce la guvernare (dar nu la putere, în sensul de dinainte de 1989) pe cale parlamentară. Vechiul sistem, bazat pe violență structurală și manipulare simbolică, nu se mai poate întoarce, afirmă și Michnik, și Havel într-un fascinant dialog inclus în același volum.

Chestiunea esențială pentru Michnik este că această revenire (în Polonia în special, dar și în alte țări) nu se petrece sub forma loviturilor de stat și prin siluirea legalității, ci în chip procedural. Normalitatea democratică, dezamăgitoare pentru unii, îi apare lui Michnik drept preferabilă unui climat de isterie punitivă, în care societatea este polarizată și fragmentată, iar reconcilierea e privită de către extremiștii de diverse nuanțe drept capitulare sau trădare. „Războiul s-a sfârșit”, crede Michnik, sfidându-i pe cei care continuă să întrețină vechi patimi și resentimente. Viziunea lui poate fi discutată, însă nu-i putem contesta autenticitatea și consecvența.

Eroismul rezistenței antitotalitare lasă loc în lumea postcomunistă politicii pașilor mărunți. Gesturile grandilocvente îl îngrijorează și exasperează pe cel care, încă din anii închisorilor comuniste a jurat că nu se va transforma vreodată în gardian al foștilor adversari. Faptul că foștii comuniști se supun procedurilor democratice este mai important decât dosarele biografice, afirmă Michnik. Ceea ce, desigur, nu implică o necondiționată pactizare cu foștii comuniști. Reconcilierea (sau, mai bine zis, amnistia) nu înseamnă amnezie, o spune mereu editorul Gazetei Wyborcza. Citându-l pe Zbigniew Herbert (1924-1998), el afirmă că nimeni nu are dreptul să ierte în numele celor ce au fost asasinați în zori. Obligativitatea memoriei este așadar un sine qua non al acestei stranii normalități postcomuniste. Politicienii ex-comuniști din Polonia și Ungaria nu mai au zelul ideologic care îi mobilizase pe precursorii lor în frenetica încercare de a construi utopia societății perfecte („singura societate perfectă este cea a lagărelor de concentrare”, scrie Michnik). Marxismul a încetat de mult să le mai inspire acțiunile: departe de a favoriza restaurarea unei economii de comandă, planificate, mulți din acești exponenți ai fostelor partide comuniste sunt astăzi campionii și beneficiarii pieței libere. Michnik susține o abordare răbdătoare și tolerantă a situației politice și morale a postcomunismului. În locul imprecațiilor justițiare, bazate pe viziuni maniheist-vindicative, el propune o filosofie politică ai cărei piloni sunt individualismul, libertatea, civismul, patriotismul constituțional. Se poate spune că ideile lui Michnik sunt direct legate de tezele unor Isaiah Berlin, Hannah Arendt și Karl Popper. „Cenușiul este minunat”, afirmă el într-un superb eseu, sugerând că timpurile ideologiilor „fierbinți” sunt sfârșite și că a sosit momentul pentru cultivarea ideilor, nu a sistemelor doctrinare închise. Rezervele lui Michnik față de practicile justiției politice retroactive provin din cunoașterea intimă a mecanismului revoluțiilor, în special a tradiției Revoluției Franceze. În spațiul gândirii critice europene, Michnik reprezintă o tendință nedisimulat anti-iacobină. Iritant nu o dată, savurând paradoxul și ironia, necruțător cu orice formă de conformism dogmatic, Michnik rămâne unul dintre cele mai vii spirite ale gândirii democratice contemporane.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Un articol bulversant! Straniul postcomunismului îl trăim zilnic, in timp ce farmecul este de negasit. Poate, farmecele electorale! Acestea le găsim cu o cadență demnă de o cauza mai buna. Ar trebui sa stabilim un fapt simplu. Odată cu instalarea robiei comunismului etatizat, pe lângă victime (sute de milioane!), au ieșit la suprafață si doua grupuri minoritare, in poziții cheie: fanatici si profitori, inclusiv ai exceselor sadice. In postcomunism, fanaticii ar trebui sa fie găsiți in partidele de clar de stanga, iar profitorii… sa fie responsabili de „straniul farmec al postcomunismului! Este mai mult decât evident, că au reușit cu brio. Nefermecat de postcomunism, Dușan Crstici

  2. Dușan Crstici says:

    Un articol bulversant! Straniul postcomunismului îl trăim zilnic din ’89 încoace, in timp ce farmecul este de negăsit. Poate farmecele electorale, da. Acestea le-am găsit cu o cadență demna de o cauza mai bună. Ar trebui lămurit un fapt simplu. Instalarea comunismului etatizat, pe lângă victime (sute de milioane!), a scos la suprafața si doua tipologii minoritare plasate in poziții cheie: fanatici si profitori, inclusiv ai exceselor sadice. Ca atare, in postcomunismul democratic, fanaticii ideologici ar fi trebuit sa fie in partide clar de stânga, iar profitorii …sa fie responsabili de ” straniul farmec al postcomunismului „! Cred ca este mai mult decât evident faptul ca au reușit cu brio! Ne fermecat de postcomunism, perfect lucid si nostalgic după precomunism, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *