Interviu RAMONA URSU: #Rezist după #noapteacahoții

Dialog exclusiv LaPunkt între RAMONA URSU și Cristian Pătrășconiu.

Să fim optimiști și să ne imaginăm că peste 20 de ani va fi mult mai bine. Că lucrurile care sînt azi profund nedrepte, tensiona(n)te, iritante, neadecvate cu democrația au rămas mult în spate. Ce i-ati spune unui tânăr curios – care ar putea fi chiar fiul sau fiica dvs – în legătură cu această  #Noapteacahoții? De unde vine formula aceasta? Ce era cu ea?

Acelui tânăr i-aș spune ceea ce deja i-am spus fiului meu, Matei, care are acum 11 ani și căruia i-am povestit și a și trăit alături de mine multe dintre evenimentele legate de #noapteacahoții, inclusiv cele în care am scris cartea care poartă acest nume și pe care am lansat-o în luna mai. Anume că, într-un moment de cumpănă pentru țară, o grupare bine organizată de politruci, formată din rămășițele cele mai sinistre ale comunismului, din oameni profund corupți, pentru care puterea și banul sunt singurele elemente care definesc viața, a încălecat statul de drept. I-aș mai spune și că la acel moment de cumpănă s-a ajuns printr-o eroare a istoriei, într-o zi de 11 decembrie 2016, când s-au organizat alegerile parlamentare. O zi pe care am putea să o considerăm una de doliu pentru poporul român. Și nu cred că aș exagera spunând asta, anume că a fost o zi neagră aceea în care PSD a câștigat alegerile și a format această coaliție criminală de guvernare împreună cu ALDE, pe fondul unei absențe masive la vot. A fost o zi în care mulți dintre noi ne-am abandonat țara, tocmai prin această absență masivă la vot. Dar nu doar atât. Ne-am abandonat și viețile odată cu țara.

Asta am plătit scump în #noapteacahoții de 31 ianuarie spre 1 februarie 2017, dar și după aceea. Formula aceasta, #noapteacahoții, a fost un strigăt de durere în Piața Victoriei, altarul protestelor de după Ordonanța 13, dar și o revoltă așa cum poate mulți dintre noi nu am mai simțit până atunci. În puterea nopții, când eram deja adunați pe la casele noastre, când ne pregăteam de odihnă, după o zi de muncă, când eram lângă familii, banda de tâlhari PSD, dublată de ALDE, partidul-geamăn în ticăloșii, ne-a pândit în acest moment vulnerabil, de neatenție, a intrat peste noi în case, ca hoții, și ne-a dat cu un par în moalele capului.

Așa putem defini ceea ce s-a întâmplat atunci, odată cu Ordonanța 13 dată de Guvernul condus de Sorin Grindeanu, ordonanță prin care faptele penale ale celor ajunși să ne conducă țara, dar și ale acoliților lor erau iertate de lege. Clientul principal al acestui act normativ și cel care a dirijat lovitura dată statului de drept a fost Liviu Dragnea, liderul PSD. Omul pe care îl consider drept răul suprem care i-a fost dat României în vremurile pe care acum le trăim.

ramonaursu6

Și i-aș mai spune acelui tânăr, ceea ce cu siguranță îi voi repeta și fiului meu ani la rând de acum înainte, că lupta pentru a-ți apăra țara este o datorie. Dar și o onoare, în același timp. Nu poți întoarce spatele unui asemenea lucru, nu te poți face că nu vezi. Nu avem acest drept. Când viața ți-e în pericol, nu lupți pentru ea? La fel este și cu țara. Când ajunge pe mâna unor politruci, când valorile cele mai importante ale democrației sunt în pericol, lupta noastră, a oamenilor cu conștiință, trebuie dusă până la capăt. Nu există cale de mijloc.

De unde și o alta, cel puțin la fel de faimoasă – #rezist? Și cînd întreb nu ma refer la contextul imediat, ci la ceea ce le-a făcut posibile pe ambele… Așadar: cum au fost cu putință acestea două?

#Rezist a fost partea mobilizatoare, optimisă, plină de speranță de după #noapteacahoții. S-au completat reciproc cele două sloganuri-simbol din Piața Victoriei, dar și din restul țării, acolo unde au existat proteste. După partea dureroasă, după furia din cuvintele #noapteacahoții, a urmat acest pansament al sufletelor noastre, dar și motorul care ne-a ținut și încă ne ține în picioare, drepți, în această luptă a noastră pentru apărarea statului de drept. #Rezist. Cât de frumos sună și câtă încărcătură a ajuns să aibă acest cuvânt!

A fost, dacă vreți, simbolul unei rezistențe începute în stradă împotriva acestei armate de trădători de neam, numită generic coaliția PSD-ALDE. #Rezist a definit toată credința și toată determinarea noastră că ne vom face bine țara. Că vom rezista oricât ar fi nevoie, că nu vom mai permite să se repete acel act mișelesc prin care Guvernul „Dragnea 1”, așa cum a fost numit Cabinetul Grindeanu, a lovit în legile țării, pentru a proteja infractorilor. Și am rezistat. Am rezistat cu zilele, cu lunile în stradă, în frig, pe geruri cumplite, pe viscol, pe ninsoare, pe ploaie. Am rezistat într-un fel fantastic, cu sutele de mii ieșiți pe străzile din toată România. Am rezistat într-un fel în care niciun alt popor nu a făcut-o, oferind o lecție civică impresionantă, care a atras privirile, dar și respectul întregii lumi. #Rezist va rămâne în istorie și ca un contor al zilelor în care, după #noapteacahoții, s-a protestat în fața Guvernului României. Iată, acum, când avem acest dialog, suntem în ziua 166 #rezist. 166 de zile, neîncetat, de proteste-maraton în Piața Victoriei. Asta înseamnă că, și după abrogarea Ordonanței 13, acest #rezist nu doar ne-a trezit din somnul fizic din acea noaptea. Ci, mai mult ca orice, ne-a trezit la nivel de spirit și ne-a făcut să înțelegem că avem, peste toate, o datorie față de țară pe care, poate, nu am cunoscut-o până atunci sau poate că am uitat-o.

Ce fel de oameni erau aceștia care aveau legătură cu #noapteacahoții? Hoți de viitor sau purtător de viitor?

Noțiunea de viitor nu are nicio legătură cu cei care au provocat #noapteacahoții. Acești oameni sunt, cum spuneam, rămășițele cele mai sinistre ale regimului comunist. Sigur, ei se zbat să nu moară, politic vorbind, însă ceea ce vedem acum este exact prăbușirea lor. Ei nu sunt cu un picior în prăpastie, ci s-au aruncat deja în cap în prăpastie. Iar noi îi vedem cum se mai lovesc de stânci, cum urlă disperați, cum se agață de fiecare creangă, de fiecare fir de iarbă pe care le mai găsesc în această cădere, sperând că, doar-doar, reușesc să se mai salveze.

Însă nu se mai pot salva, iar în curând vom vedea prăbușirea lor definitivă. La cei din PSD mă refer. ALDE este un partid de buzunar al lui Liviu Dragnea, iar aici moartea este garantată odată cu prăbușirea PSD. Nici pe departe, însă, gândul meu că PSD o să dispară. Dar mă îndoiesc profund că va mai avea vreodată atâta putere în mână, din Parlament, din Guvern, dar și din alte instituții-cheie ale statului, precum Curtea Constituțională a României, care a ajuns o rușine a democrației în ultimele luni, sau Avocatul Poporului, pe care putem să-l considerăm dama de companie a PSD.

PSD a fost și așa va rămâne în istorie: un partid criminal, care își trage seva din PCR, un partid mânjit cu sânge la Revoluție, la Mineriada din 13-15 iunie 1990. Un partid condus de infractori, de pușcăriași și de pușcăriabili, de personaje extrem de toxice. Un partid care, în ciuda puterii pe care acum o mai are, pe care a primit-o printr-o greșeală a noastră, aceea de a nu merge la vot, este pe moarte. Și asta pentru că partidul acesta, în afară de hoție și de minciună, nu a învățat nimic în ultimele trei decenii. Pentru social-democrați, democrația, palidă, așa cum este ea acum, cea pe care am câștigat-o în 1989, nu a existat niciodată. PSD a știut să funcționeze doar după regulile PCR și după practicile fostei Securități. Acest set de „valori” a mai prins niște ani și după Revoluție, chiar destul de mulți ani, și încă mai prinde la o parte tot mai neînsemnată a populației.

Dar tocmai pentru că PSD a rămas la nivelul unui regim, cel comunist, pe care noi l-am îngropat, Dragnea și partidul lui sunt în cădere liberă. Acești oameni, la social-democrați mă refer, nu înțeleg nimic din vremurile pe care le trăim. Nu pricep că democrație înseamnă și să ai toată puterea în mână, dar să nu ai, de fapt, nicio putere. Asta s-a dovedit atât de clar după #noapteacahoții, când puterea PSD-ALDE a fost nulă în fața a sute de mii de oameni care au ieșit în stradă. PSD a rămas mult în urma noastră, a cetățenilor zdraveni la minte, întregi la suflet. A rămas mult în urma întregii societăți de la care cere votul și pe care are pretenția să o conducă. Să nu uităm că PSD a câștigat, de fapt, ultimele alegeri parlamentare cu circa 18% din numărul total de alegători. Asta a însemnat procentul lor de 45% la o prezență la vot de sub 40%. Iar acest procent se poate traduce prin două lucruri.

Primul: au, desigur, dreptul să guverneze țara, ceea ce și fac. Deocamdată. Pentru că, la felul în care guvernează, viitorul lor este foarte incert. Însă au, în același timp, și o opoziție uriașă, pe care trebuie să o respecte. Asta este tot parte a democrației și nu are legătură cu prezența la vot. A merge la vot este un drept, unul foarte important, în opinia mea, pe care ar fi bine să-l folosim. Însă la fel de democratic este și să nu mergi la vot. Și nu vorbim aici despre cât de nocivă este această ultimă variantă, ci strict despre dreptul de a alege între a vrea să votezi și a nu vrea asta. Însă, revin, PSD trebuie să țină cont de un număr extrem de mare de oameni care nu i-au dat credit, fie prin faptul că au votat cu alții, fie prin acela că au decis, din diverse motive, să nu voteze deloc. Acești oameni, care se numără cu milioanele, au, însă, dreptul să nu fie de acord cu PSD. Au dreptul să protesteze. Au dreptul să ceară socoteală pentru felul în care le sunt cheltuiți banii. Au dreptul să ceară ca Justiția să fie respectată. Au, de fapt, toate drepturile oferite de democrație. Iar Dragnea, dar și partenerul lui de batjocorit țara, Călin Popescu Tăriceanu, trebuie să se supună regulilor democrației și să conducă instituțiile statului în interesul poporului român, nu în interesul poporului infractor. Asta este tot ceea ce noi, cetățenii, le cerem să facă.

Al doilea lucru, iar acesta ne privește strict pe noi, cetățenii: deși avem și dreptul să nu votăm, ne putem imagina, măcar pentru o clipă, cum ar fi arătat țara noastră acum dacă am fi mers toți la vot la parlamentarele de anul trecut? Am fi spulberat PSD. Pentru că acest partid are un electorat foarte disciplinat, care merge și pune ștampila la toate alegerile, mânat din spate de partid, de biserică, de primar, de domnu’ parlamentar de la oraș. Sau, în alte cazuri, acești alegători merg conștiincios la vot pentru că sunt PSD-iști sadea sau pentru că ei cred în valori de stânga, iar alt partid mai vocal nu au la dispoziție. Așadar, la o prezență uriașă la vot, iar aici mă refer la un procent de peste 80%, așa cum ar trebui să fie ca să avem pretenția să ne schimbăm țara, PSD ar fi fost trimis în opoziție. La asta să ne gândim data viitoare când vor fi alegeri. Că partidul condus de Liviu Dragnea este un partiduț, de fapt, prin faptul că nu are o susținere reală mare. Dar când acest partiduț ajunge, prin conjuncturi nefaste, să dețină puterea, atunci își manifestă tot răul, toată ticăloșia și toată hoția moștenite de la PCR. Și o face împotriva țării. Împotriva noastră, adică.

Însă, așa cum spuneam, acest partid are un handicap pe care nu-l mai poate recupera. Și nici nu ar avea cum să-l recupereze. Acela că a rămas mult în urma societății. Social-democrații sunt, politic, niște oameni morți. Sunt doar niște zombie care iau, acum, calea spre sicriele PCR. Acolo unde le este locul.

noaptea ca hotii coperta

Nu era mai simplu, mai comod să nu fi ieșit în stradă în iarna lui 2017?

Nu, nu era mai comod să nu fi ieșit, în iarnă, în stradă. Pentră că ne distrugeam complet viețile. Cât de comod este să ai viața distrusă? Deloc, eu așa cred. Dacă nu am fi avut acel moment de trezire despre care aminteam mai devreme, din #noapteacahoții, ne pierdeam țara. Ne predam în fața unor infractori dovediți, a unor indivizi cu mințile și sufletele schilodite. Oricât de dezamăgiți suntem unii dintre noi că, după ce 600.000 de oameni au ieșit în stradă, într-o seară, în toată țara, dintre care jumătate numai la București, nu am scăpat de această clasă politică extrem de putredă, ar trebui să ne gândim la ce am câștigat.

Și am câștigat, pe lângă abrogarea Ordonanței 13, o bătălie foarte importntă. În primul rând, acești indivizi care ne conduc iau permanent în calcul spaima de Stradă. Nu o mai făceau de mult timp. Se gândesc de două ori înainte să mai facă ceva și știu și ei că, odată cu primul pas pe care îl vor face mai departe de ticăloșiile pe care oricum le fac zi de zi, de zeci de ani, sute de mii de oameni vor fi din nou în stradă. Tot prin proteste am câștigat și faptul că i-am făcut să-și dea singuri în cap cu guvernul lor. Să-ți dai jos propriul guvern, prin moțiune de cenzură, să spui cu gura ta despre el că este incompetent, în condițiile în care tu l-ai pus, tu l-ai girat, tu l-ai lăudat, e mare lucru. Unic, aș putea spune, în istoria acestei țări. Dacă noi am fi cedat în iarnă, Ordonanța 13 nu era niciodată abrogată. Liviu Dragnea, șeful PSD, ar fi scăpat de dosarul care îl deranjează atât de mult, cel legat de abuzul în serviciu. După ce ar fi scăpat de grija asta, prin faptul că dosarul lui era ca și îngropat de Ordonanța 13, restul nu ar mai fi contat. Și încă ceva. Dacă noi nu am fi reacționat în iarnă, după Ordonanța 13, ei și-ar fi permis să facă mai departe orice. Vedeau că suntem amorțiți, că acceptăm orice, iar asta le dădea curaj să facă ticăloșii și mai mari.

PSD nu a vrut să vină la putere ca să facă bine acestei țări. Cine mai crede așa ceva fie e naiv, fie e la fel de ticălos ca Dragnea. Nu, PSD a vrut puterea absolută strict pentru a ucide Justiția, pentru a scăpa de stresul unor dosare penale grele. Sper că asta ne este clar. Și vedem, în fiecare zi, toate frământările lor din Parlament, din CCR, din Guvern. Nu știu cum să mai facă astfel încât să ajungă tot la ce a însemnat Ordonanța 13. Ba chiar, acum, vor să năucească și mai mult Codul Penal, dar și să se răzbune și să-i demoleze pe unii dintre magistrații care țin, așa cum e firesc, cu legile țării. Magistrați care, în paralel cu protestele noastre, folosind elemente strict juridice, au protejat statul de drept. Iar aici mă refer la Laura Codruța Kövesi, șefa DNA, și la procurorul șef al Parchetului General, Augustin Lazăr, cele două ținte permanente ale frăției penale PSD-ALDE.

Dar deocamdată nu au găsit soluția pentru a masacra legile astfel încât să scape de dosare și de pușcărie. Însă se tot joacă cu focul. Prea mult, după părerea mea. Și cred că, dacă vor continua, în toamna, iarna ce vor urma vor ajunge și la sicriele PCR despre care vorbeam.

Mai puternică sau mai fragilă după #rezist? Mai puternici sau mai fragili – românii – după #rezist? Ce fel de memorie se păstrează acelor momente de protest din iarna lui 2017? Mai precis: suficient de multă de memorie bună încît lucrurile frumoase care s-au întîmplat atunci să nu rămînă, așa, ca într-un insectar? Să nu rămână în spate…

Personal, sunt mult mai puternică, deși nu aș putea spune că mi-a lipsit vreodată puterea atunci când a fost vorba despre PSD, despre Mafie. Din contră, am avut și încă am o putere foarte mare, pentru că este puterea unei conștiințe necompromise, care îți oferă toate resursele de care ai nevoie în lupta pentru adevăr.

Însă, da, în iarnă, țara mea, sute de mii de oameni atât de demni, de buni, de cinstiți pe care i-am văzut în stradă mi-au oferit o lecție minunată. De fapt, mi-au întârit o credință profundă. Aceea că niciodată nu trebuie să cedezi. Oricât ți-ar fi de greu, trebuie să lupți mai departe. Când ești pe drumul corect, drept, când ești pe drumul adevărului, rămâi pe el. Orice ar fi, rămâi pe el. Uneori, poate, nici nu vezi luminița de la capătul tunelului. Ești obosit, descurajat, sătul, vrei să se termine, să fie totul bine. E normal să avem și astfel de momente. Dar exact atunci când crezi că îți este cel mai greu, că mai mult nu poți face, că nu merită să mergi mai departe, acela este momentul în care trebuie să lupți și cu mai mare determinare. Atunci este momentul în care trebuie să fii mai atent, să te uiți mai bine spre tine, spre ceea ce te defineșete, până la urmă, ca individ. Iar dacă ceea ce te definește este dreptatea, înseamnă că luminița de la capătul tunelului a rămas acolo. Doar ai închis tu puțin ochii, de asta nu o mai vedeai. Eu lecția asta pot spune că mi-am recapitulat-o în această iarnă. Și ceea ce m-a impresionat enorm la proteste a fost solidaritatea, dar și un spectacol al conștiințelor curate. Te poți considera norocos dacă, într-o viață, ți se dă șansa să asiști la așa ceva. Și m-a mai impresionat un lucru. Acela că milioane de români din țară și din diaspora, pentru că nu vorbim doar despre cei care au ieșit în stradă, pe lângă ei au fost mulți, au arătat că nu sunt dispuși să negocieze nimic cu personaje corupte ca Dragnea. Și, apoi, ce am putea negocia? Adevărul? Dreptatea? Principiile? Țara? Niciodată.

Românii, așa cum îi văd eu, sunt mult mai puternici după aceste proteste. Foarte mulți s-au trezit. Foarte mulți au înțeles pericolul în care ne aflăm și, mai ales, au înțeles cum să se informeze corect, ce drepturi au, dar și ce obligații au ca cetățeni. Foarte mulți își dedică, acum, viața pentru binele țării. Văd astfel de oameni, pe unii i-am cunoscut și personal și mă înclin în fața lor. Sunt minunați aceia care, printre joburile lor, printre familiile lor, printre visele lor, își fac timp să lupte pentru țară. Un exemplu este mișcarea civică #Rezistența, un grup care a pornit pe Facebook, făcut de Andrei Roșu, marele sportiv care a fost și un simbol al protestelor. Această mișcare civică a ajuns la aproape 60.000 de membri. Acești oameni care mențin grupul #Rezistența, dar și alți membri își iau extrem de în serios meseria de cetățeni. Dar nici măcar asta nu este partea extraordinară, ci că își sacrifică viețile pentru a informa corect și pentru a educa civic și alți oameni, inclusiv prin emisiuni TV transmise în spațiul virtual, pe care ei le produc, ei le moderează, ei se ocupă să aducă invitați din rândul unor personaje-simbol pentru societate. Acești români se implică, zi de zi, în viața țării noastre, pentru a sancționa public, de fiecare dată când este nevoie, clasa politică. Dar #Rezistența nu este singurul grup de acest gen care s-a format după protestele din iarnă. Probabil că este cel mai mare, dar mai sunt și altele, la fel de importante. Iată ce lucruri minunate am câștigat după tot răul care ni s-a întâmplat în #noapteacahoții. Învățăm să fim cetățeni adevărați, iar acesta este un câștig uriaș pentru democrația pe care ne-o dorim.

Evident, suntem toți încă la început cu această luptă pentru țară. Nu putem repara peste noapte ceva ce am lăsat să se degradeze vreme de 27 de ani. Dar am făcut niște pași importanți, am căpătat încredere în noi, am văzut că putem schimba lucrurile în bine, iar asta ne dă, evident, puterea de a merge mai departe. Speranța mea este să nu ne oprim. Să nu ni se pară că ceea ce am făcut în iarnă este tot ce am putut face. Cred că a fost doar începutul și a însemnat doar o mică parte din forța de schimbare în bine pe care o avem. Când ești pe drumul bun al vieții, când șansa este în mâna ta, o ții strâns, o pui la piept și mergi mai departe cu șansa ta. Nu faci pași în spate, nu faci pași lateral. Mergi drept înainte. Iar eu cred că noi, românii, avem, acum, nu doar puterea, dar și inteligența de a merge doar înainte.

ramonaursu1

Invocați în volumul dvs. publicat la Humanitas– unul pe care îl prețuiesc în mod deosebit – dedicat în primul rînd mișcării #rezist – ideea de frică. De ce, în democrație, ar fi putut să existe sau chiar există frică?

În România avem o democrație, dar cred că este încă una foarte fragilă. Aminteam asta și mai devreme. Noi nu am luptat, până la capăt, pentru ea. Am crezut că am câștigat-o la Revoluția din 1989, însă un sistem nu se schimbă doar prin faptul că scapi definitiv de doi oameni. Mă refer la Nicolae și la Elena Ceaușescu. O parte importantă din structura criminală care era sub cei doi dictatori și care a întreținut acel regim a rămas și după Revoluție. Și a rămas prin regimul Iliescu. Prin ceea ce este acum PSD, esența acelui rău.

Cred că încă mai avem de luptat și cu noi foarte mult. Pentru a ne elibera total de acest rău despre care vorbesc. Așa apare și frica. Este o frică de schimbare, este și, poate, acea zonă de confort – rea, evident, dar ne-am obișnuit cu ea așa – din care ne este mai greu să ieșim. Pentru că niciodată nu știi exact ce te așteptă dacă faci schimbarea, nu-i așa? Te gândești că-ți poate fi și mai rău. Însă repet ceea ce spuneam mai devreme. Atunci când ești pe drumul adevărului, pe drumul cel bun, teama nu trebuie să-ți domine pașii pe care îi ai de făcut mai departe. De asta cred că încă ne este, uneori, frică. Am făcut pași importanți pentru a ne elibera, dar nu i-am făcut pe toți. Mai avem până acolo, iar eu cred că partea minunată a schimbării noastre ca popor abia a început. Să ne bucurăm de ea! Este grea, și eu simt asta uneori, dar este și cea în care vom trăi, vom învăța și ne vom bucura de cele mai mari victorii ale acestei țări.

Cu ce rimează frica? Cum e ea prezentă? De la sine, impusă? Ce poate să mai aducă frica, alături de ea? Ce poate ea să mai provoace?

Frica are două componente. Nu e integral toxică, depinde de noi ce alegem. Am să încerc să explic. Frica, dacă nu o conștientizăm, ne paralizează în cele mai multe cazuri. Ne face să ne întoarcem la zonele de confort pe care, deși s-au dovedit defecte, le alegem de cele mai multe ori, pentru că sunt singurele pe care le cunoaștem. Așa apare frica. Odată paralizați, rămânem în acea stare în care lucrurile se întâmplă în jurul nostru fără niciun sens sau așa cum le impun alții.

Însă frica are și o componentă bună. Atunci când este combinată cu sentimente de dispreț, de revoltă, de exemplu, duce exact la momente ca cele din iarnă, din timpul protestelor. Când frica te pune imediat în mișcare, când te face să lupți cu toată forța. Uiți de orice altceva. Doar lupți până câștigi. De asta cred că trebuie să scăpăm de această teamă nejustificată, care se manifestă în diverse feluri. Chiar și prin acele cuvinte pe care unii le rostesc destul de des, precum că „țara este oricum pierdută”, că „nu are rost să mergem la vot, toate partidele sunt la fel” sau că „nu mă interesează restul, important e să-mi fie mie bine”. Ne sunt cunoscute astfel de remarci, nu? Toate astea sunt, însă, dovezi de slăbiciune, provenite din frica de un alt eșec, de o altă dezamăgire. Însă partea bună este că frica poate fi controlată. Trebuie doar să o conștientizăm și să o punem să lucreze în folosul nostru. Așa găsim și puterea să luptăm până ajungem să schimbăm în bine totul în jur. Atunci, inevitabil, dispare și frica.

Cum – cu atît mai mult în democrație – ne putem apăra de frică? Ce face cu frica? Care e, de fapt, răspunsul dvs la această provocare? Mă gîndesc că, pe o speță de acest gen, cele mai autentice răspunsuri nu pot să fie decît ”pe persoană fizică”, individuale, personale…

Am să explic puțin mai detaliat, „pe persoană fizică”, așa cum spuneți, ceea ce am explicat și înainte. Dar și la începutul cărții mele, „Noaptea, ca hoții”. Primele mele rânduri, prefața, sună așa: „Nu-ți fie frică!” și se termină cu „Nu-ți fie frică! Nu mi-e!”. Nu am simțit niciodată o frică de Sistem, de PSD, de Mafie sau cum vrem să-i mai zicem acestei clase politice ticăloase despre care, ca jurnalist și, mai apoi, ca scriitor, am scris și voi scrie în continuare. Din punctul acesta de vedere, pot spune că, atunci când acești indivizi lovesc mai mult în noi, în țară, simt o putere și mai mare de a lupta cu ei. Mereu le văd finalul, prăbușirea, chiar dacă lupta pentru adevăr, pentru dreptate abia începe cu ei.

Așadar, „pe persoană fizică”, frica mea nu are legătură cu acest sistem ticăloșit. Am mai spus și cu alte ocazii și voi spune și aici. Nouă, oamenilor cu conștiințe curate, celor care nu furăm, nu facem afaceri dubioase cu statul, nu dăm în cap, nu facem rău celor din jur, țării noastre, nu trebuie să ne fie frică de nimic. Nu avem niciun motiv să fim înspăimântați că ni se poate întâmpla ceva. Nu ni se întâmplă nimic rău. Din contră, cu cât luptăm mai mult împotriva Mafiei, cu atât ni se întâmplă lucruri mai bune. Frica mea, atunci când mai apărea, era legată de faptul că poate suntem prea puțini cei care mai avem ochii deschiși și care înțelegem că suntem singurii responsabili de viețile noastre. Singurii care ne putem face bine țara. Nu este nimeni care să facă asta în locul nostru. Ceea ce s-a întâmplat în iarnă, prin protestele de amploare, m-a vindecat și de această teamă. Nu suntem puțini. Nu suntem puțini deloc.

ramonaursu5Pe de o parte frica, pe de alta speranța, nu? Cînd nu îți e frică, spui lucrurilor pe nume, ești (poate) curajos sau, în orice caz, faci ce trebuie să faci. A propos de aceasta: cum credeți că e mai bine: să avem speranța ca pe o explozie sau mai degrabă ca pe ceva amenajat, temeinic construit? Altfel spus: pe ce e mai bine de pariat – pe euforie & explozie sau pe organizarea entuziasmului?

Eu cred că, inițial, ceea ce te pune în mișcare să schimbi ceva, să acționezi, este acea explozie. Asta ne-a scos în stradă cu sutele de mii. Noi nu am organizat nimic atunci. Nu am făcut calcule. Doar am ieșit în stradă pentru a ne apăra țara. Însă nu poți păstra o permanentă stare de euforie. Eu nu cred că există așa ceva în nicio situație. Astfel că, treptat, entuziasmul, care cred că trebuie să stea la baza a tot ceea ce facem în viață, trebuie și puțin organizat. Sau poate că nu acesta este neapărat termenul corect. Trebuie, însă, așezate lucrurile din jur, stabilite prioritățile, țintele apropiate, îndepărtate și mers spre toate astea cu entuziasm. Asta ar trebui să facem noi, acum, cu țara. Eu asta cred. Să luăm tot ce este rău în jurul nostru, să analizăm bine lucrurile, să vedem ce vrem să schimbăm și cum vrem să schimbăm. Apoi, cu credință, cu entuziasm, să ne implicăm și să facem efectiv acea schimbare. Și, sigur, pe drumul acesta, din când în când, sunt convinsă, acest entuziasm organizat, așa cum îi spuneți, se va mai intersecta cu stările de speranță-euforică. Cred, însă, că această combinație este una perfectă, foarte motivantă.

Cum credeți că se protejează speranța cu privire la politică, la democrație? Ce e de făcut în acest sens?

Speranța o ai în suflet cât timp ți-o cultivi. Inclusiv în privința schimbării clasei politice actuale, inclusiv în privința democrației la care visăm. Cum ne-am putea imagina că am putea schimba lucrurile în bine, fără să avem speranța că putem face asta? Speranța se păstrează, ba chiar crește atunci când începi să faci lucrurile, să produci schimbările pe care le vrei. Și crește pentru că vezi, inevitabil, și rezultatele. Iar ca să vorbim și mai concret: dacă vrem o clasă politică sănătoasă, poate că ar fi timpul ca oamenii cinstiți care vor și pot să facă politică să nu mai ezite. Să facă pasul acesta. Doar așa pot fi scoși din ring politrucii care ne conduc acum.

Cred că fiecare dintre noi a auzit cel puțin o dată în jur sau poate unii ne-am spus-o chiar nouă: „Nu mă duc la vot pentru că nu am cu cine vota”. E mult loc pe scena politică românească. E foarte mult loc pentru oamenii buni, pentru aceia pe care ne dorim cu adevărat să-i susținem, să-i votăm, să-i vedem preluând frâiele țării. Apoi, pentru a ajunge la democrația la care visăm, aici este loc pentru toată lumea. Trebuie să vedem fiecare ce putem face pentru această democrație, sunt multe lucruri care stau în mâinile cetățenilor. Mersul la vot este primul lucru. Vedem la ce dezastru s-a ajuns prin absența noastră la vot la ultimele alegeri. Absolut întotdeauna cred că putem găsi o variantă mai bună decât răul absolut. Iar eu cred că, atât la alegerile locale, cât și la cele parlamentare din 2016, chiar am fi avut niște variante cel puțin decente pe care să punem ștampila. Doar că noi am ales să nu alegem și a ieșit ce vedem acum. Apoi, ar mai fi implicarea în tot ceea ce înseamnă viața cetății. Și am dat acel exemplu cu mișcarea civică #Rezistența, care este un model din viața reală. Este dovada clară că, atunci când niște oameni își propun să schimbe lucrurile în jur, să se implice în viața țării, chiar fac asta acționând. Cred că ar trebui să înțelegem că avem toate drepturile și toate datoriile pe care democrația și legile țării noastre ni le oferă. Depinde, însă, de noi dacă suntem interesați de aceste lucruri și ce alegem din ele.

 

Cum citiți, pentru dumneavoatră, ceea ce a fost – ceea ce, poate, chiar mai este – #rezist: în primul rînd ca pe o oportunitate profesională / publicistică sau, în mod fundamental, ca pe o oportunitate, să îi zic așa, existențială?

Simplu. #Rezist este pentru mine ceea ce m-a definit întotdeauna. Un mod de viață foarte liber. O libertate care mi-a dat și îmi dă în continuare curaj să fac, să spun și să scriu exact lucrurile drepte în care cred. O libertate pe care eu nu mi-am negociat-o niciodată, nici măcar o secundă. Și nici nu o voi face vreodată. Adevărul nu poate fi negociat. Principiile, la fel. Iar asta nu are nicio legătură cu profesioa sau cu diverse oportunități. Are legătură cu ființa interioară. Fapatul că sunt jurnalist și scriu despre ceea ce a însemnat și înseamnă #rezist, faptul că am scris și o carte, „Noaptea, ca hoții!”, despre evenimentele legate de Ordonanța 13, asta a fost ceva absolut firesc. A fost nu doar o datorie pe care o aveam de a-i informa corect pe cei din jur, de a lupta cu toată forța pe care o aveam pentru binele țării mele, dar și o onoare să fac asta.

ramonaursu4

Ce fel de ”școală” a fost acest – neobișnuit, poate neașteptat, oricum în mod esențial minunat – #rezist?

Momentul de început #Rezist m-a învățat o lecție supremă. Aceea că țara mea, care stătea de prea multă vreme în genunchi în fața unor politruci, s-a ridicat cu toată puterea, cu toată fermitatea, dar și cu toată durerea și s-a opus. S-a opus, așa cum nu a mai făcut-o niciodată în ultimii 27 de ani, unui sistem putred, extrem de nociv. Iar asta este ceva extraordinar pentru un popor.

Îndrăzniți să faceți un Top 5 al celor mai frumoase, mai tonice, mai impresionante momente de la #rezist?

Au fost foarte multe astfel de momente. Am mers câteva săptămâni, seară de seară, în Piața Victoriei. Am râs în Piața Victoriei. Am și plâns în Piața Victoriei. Uneori de amărăciune, atunci când vedeam atâta impostură cum răzbate printre pereții Palatului. Alteori de bucurie, de emoție. Dar au fost acele momente de care ne aducem aminte cu toții. Să ai 300.000 de oameni în jurul tău, la Protestul Luminii, este ceva copleșitor. Să cânți imnul alături de sute de mii de oamenii, având clar în minte, fără niciun dubiu, că vei învinge în fața răului, este un sentiment înălțător. Am plâns de emoție când l-am văzut pe Andrei Roșu, de exemplu, în Piața Victoriei, singur, într-o dimineață când ningea și era foarte frig. Era acolo, își mutase biroul – o măsuță și un laptop, scrisese #rezist pe zăpdă în jurul lui, ca să vedem toți, punând fotografii pe Facebook. A fost felul lui extraordinar, unic, de a ne mobiliza, de a ne face să nu abandonăm.

Un alt moment care m-a impresionat a fost acela în care am întâlnit în Piață români veniți de peste tot din țară. Oameni care și-au dat la o parte viețile și au venit în Piața Victoriei pentru a fi alături de noi, ceilalați, în lupta împotriva PSD-ALDE. Apoi, nu am să pot uita niciodată cum, pe un ger cumplit, în Piața Victoriei am primit un pahar cu ceai cald de la doi oameni minunați, care au adus acolo, în mijlocul nostru, un vas mare în care făceau ceai, ca să ne mai încălzim. Dar nici pe acei patroni de mici localuri din Piața Victoriei, unde, la fel, era ceai fierbinte, gratuit, pentru toată lumea. Puteai merge acolo, te mai încălzeai, apoi reveneai în Piață și continuai #rezistența. Și au mai fost și acei proprietari ai unor pensiuni, mici hoteluri, care au oferit cazare gratuită, dar și mâncare celor veniți din afara Bucureștiului pentru a participa la proteste. Niște oameni atât de frumoși și de buni! Au fost momente extraordinare, da. Și au fost mult mai multe decât cele pe care le-am enumerat eu acum.

Cînd / cum devine #rezist o caricatură a ideii care a fost/ care este? Ce trebuie să se întîmplă pentru ca miezul bun de sens(uri) din care e compus #rezist să devină derizoriu, neînsemnat, caricatural la limită?

Eu nu cred că #rezist se poate transforma vreodată într-o caricatură sau că poate fi dus în derizoriu. #Rezist este deja ceva care va rămâne în istorie drept un simbol al luptei pentru apărarea statului de drept. Orice altceva, dacă va fi să apară și dacă se va încerca să se facă o legătură cu #rezist, cred că va fi din start un eșec. O replică palidă care va muri din fașă. Iar oamenii inteligenți, drepți vor înțelege și vor demasca, încă de la început, astfel de încercări de a compromite #rezist. Ba, dacă ne gândim bine, încercări de genul acesta au tot fost în ultimele luni. Toate manipulările de genul Soros i-a plătit nu doar pe protestatarii din Piața Victoriei, dar și pe câinii lor sau cele legate de corporațiile și de stăinii care vor să ne fure țărișoara au făcut parte dintr-o încercare de compromitere a ceea ce înseamnă #rezist. Nimic nu a reușit în acest sens și, în opinia mea, nu va reuși nici de acum înainte.

ramonaursu2

De ce nu ne iese, în acești ani, decît eu cred că destul de rar, un asemenea – igienic, nu încape discuție – demers: să protejăm faptele bune ale democrației, să protejăm, inclusiv prin practici congruente cu ele, valorile solide ale democrației liberale?

În 27 de ani, de puține ori am înțeles, la nivel de popor, că trebuie să luptăm până la capăt pentru democrație, în general. Dar am mai câștigat câteva bătălii și în zona asta, așa cum spuneați. Dar cum să protejăm, de exemplu, practicile democrației liberale, dacă noi nu ieșim la vot? Să rezolvăm, mai întâi, problema asta. Să mergem 80% – 90% la vot și vom vedea, atunci, cât de simplu ne va fi să ne modelăm țara după democrația pe care ne-o dorim.

În alți termeni formulat: de ce arhitectura răului este așa de ușor de executat / de pus în practică la noi, în România, în vreme ce a binelui pare, în ultimul sfert de secol, un demers adesea sisific?

Arhitectura răului este mai simplu de pus în practică în general. Pentru asta, să ne uităm fiecare la viețile noastre. Pe de altă parte, la nivel de țară, nu cred că este ceva ce ține doar de România. Deși am mai spus asta și cu alte ocazii, voi repeta ori de câte ori voi avea ocazia: avem, ca popor, un dar aparte de a ne descuraja unii pe alții, de a spune că nu putem face lucrurile, deși putem, asta e evident, de a vedea partea cu umbre din ce ne înconjoară. Suntem campioni la a găsi cusur în orice idee, în orice demers, în orice încercare a celor din jur de îndrepta lucrurile. Trebuie să scăpăm de starea asta de depresie socială în care ne aflăm, eu așa cred. Nu ne ajută cu nimic. Din contră, ne face să sădim singuri răul, neîncrederea, teama în noi și în jurul nostru. În privința țării nostre, eu cred că avem obligația să fim încrezători. Avem obligația să fim optimiști. Obligație cel puțin la fel de mare ca cea de a lupta pentru ea, cu toată forța, atunci când valorile democrației, când statul de drept sunt puse în pericol. Iar când aceste obligații ne vor defini ca ființe, cred că arhitectura răului despre care ați amintit va fi imposibil de pus în practică în România.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *