O vocaţie ratată!

Am fost, ca elevă de liceu, una dintre puţinele care luau în serios orele de muzică şi de cor. Profesoara nostră, doamna Polifronescu, pretindea că a cântat ca soprană la operă, dar avea o voce cam răguşită. Ne spunea că şi-a pierdut vocea strigând la copii. Când se enerva, se pocnea pe picior, bătea cu patofii cu toc de pământ şi exclama: „Nici din Patagonia dacă aţi fi n-aţi face atâta gălăgie”. O fi fost oare în Patagonia de ne repeta mereu acelaşi refren? Altfel însă era o persoană talentată, prin ale cărei mâini au trecut nu numai Ileana Cotrubaş, care a făcut carieră internaţională, dar şi alte soprane în devenire. Eu nu aveam o voce deosebită, dar eram pasionată de muzică şi voiam să devin dirijoare, aşa că doamna m-a pus odată să conduc micul cor de câteva eleve în culisele unui teatru la o piesă jucată de profesori.

Vocatie ratata 1Pentru că totul mersese foarte bine, cum la şcoală se pregătea o serbare în cinstea zilei de 1 mai, doamna mi-a promis că o să mă lase să dirijez corul mare al şcolii. Cântecul pe care urma să-l dirijez avea, dacă memoria nu mă-nşeală, cuvintele:

Râde iarăşi primăvara,

Peste câmpuri, peste plai,

Veselia umple ţara

C-a venit întâi de mai

Muncitorii au pornit

Şi-ntr-un gând s-au înfrăţit

Și ei azi sărbătoresc

Unu mai muncitoresc.

Corul pe trei voci al liceului era format numai din fete. Repetiţiile le făceam cu doamna, eu urmând să dirijez cântecul doar la serbare.

Vocatie ratata 2Mă întrebasem de multe ori care era rolul dirijorului. Hai să zicem că, în cazul orchestrei, dirijorul ar fi avut o oarecare utilitate, indicând intrările instrumentiştilor. De fapt, când eram mică, eu credeam că orchestra conduce dirijorul, nu invers, singura lui treabă fiind „dansul” cu bagheta în mână. Drept care, în faţa radioului şi cu o andrea de lemn în mână, „dirijam” simfonia 40 de Mozart, pe care o ştiam pe de rost. Abia mai târziu am înţeles rolul dirijorului. La cor însă, dirijorul mi se părea inutil, exceptând cazul în care el le sufla coriştilor cuvintele, pentru că observasem că toţi dirijorii cântau împreună cu corul şi toţi ştiau cuvintele pe dinafară. Nu văzusem coruri cu partituri în faţă, ca acuma, pe atunci toţi cântau pe de rost. Revenind însă la serbarea şcolară, doamna mi-a promis că mă lasă să dirijez, în ciuda faptului că aveam numai 12 ani.

În program figurau şi alte cântece ca „În poieniţă”, unde vocea a treia avea de livrat un energic „vum-tra-a-la, vum-tra-a-la” care mă fascina, „Valurile Dunării” de Ivanovici, „Corul torcătoarelor” din „Olandezul Zburător” de Wagner, serenada de Brahms şi multe altele. Nu degeaba corul nostru era mereu premiat la concursurile şcolare. Doamna mi-a spus că eu voi dirija numai piesa de deschidere, cea destinată zilei de 1 mai.

În ziua serbării am îmbrăcat costumul de pionieră cu bluză albă şi fustă bleumarin, iar de la librăria din colţ mi-am cumpărat o cravată roşie nouă. Cu o oră înainte de spectacol, doamna ne-a aranjat pe scenă şi ne-a dat ultimele indicaţii. Mie mi-a spus să dau intrările vocilor, lucru absolut inutil deoarece cântecul respectiv era la unison. Când s-a deschis cortina doamna mi-a dat vânt din culise pe scenă şi eu m-am aşezat în faţa corului cu spatele spre public. Doamna urma să „mă dirijeze” din culise, dar eu am fost aşa de fericită când am ajuns în faţa corului, că am uitat complet să mă uit la doamna. M-am concentrat, le-am dat tonul la pian, am ridicat mâinile, am spus în şoaptă unu-doi-trei şi le-am dat intrarea. Mai departe totul a fost numai muzică, propria mea persoană s-a transformat în cântecul însuşi, iar gesturile mele au devenit izvorul sunetelor. Beţia bucuriei de a dirija m-a desprins de pe pământ şi eram atât de transportată încât nici n-am auzit ropotul de aplauze de la sfârşit. M-am întors spre public ca să salut şi am văzut că lumea aplauda râzând cu poftă. N-am înţeles de ce toţi râdeau, dar am zâmbit şi eu şi doamna mi-a spus repede că a fost foarte bine, după care mi-am luat locul cuminte în cor. La terminarea concertului, doamna m-a luat de o parte şi m-a întrebat: „Ţi-a plăcut să dirijezi?” Întrebarea mi s-a părut inutilă, dar am răspuns imediat cu multă ardoare: „Mai vorbă că mi-a plăcut? Când o să-mi mai daţi voie să mai dirijez?”, la care doamna mi-a spus încetişor: „O să-ţi mai dau voie şi altă dată, dar să ştii că poţi dirija numai cu mâinile, nu-i nevoie să te agiţi cu tot corpul în ritmul muzicii”. „Păi am dirijat doar cu mâinile” am replicat eu. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: „Draguţo, de data asta ai dirijat cu tot corpul, de asta râdea lumea, dar nu-i nimica, rândul viitor o să miști numai mâinile”.

Vocatie ratata 3

Nu sunt sigură că aş fi putut urma sfatul doamnei, aşa că e bine că n-am devenit dirijoare. Dar poate că acel cântec de 1 mai mi-a rămas în memorie tocmai pentru că l-am dirijat cu tot corpul, când eu crezusem că-l dirijasem numai cu tot sufletul. Oarecare confuzie….

Desene de Adelaida Mateescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *