Bloomsday

Am scris în mai multe rânduri și în contexte diferite despre felul în care ziua de 16 iunie e sărbătorită pe întreaga planetă sub denumirea Bloomsday.
Deși nu figurează între datele oficiale UNESCO, mii, zeci de mii de oameni participă la lecturi, spectacole, dezbateri sau simple întâlniri în jurul unui pahar, vorbind despre și bucurându-se de existența unei capodopere literare: Ulysses, de James Joyce. Ca la comandă, indivizi de diverse ocupații și preferințe, par a se supune unui ordin pe care Ezra Pound l-a rostit în mai 1922, la doar câteva luni după apariția romanului: „Toți oamenii ar trebui ‘să se unească pentru a-l preamări pe Ulise’; cei care n-o vor face, vor trebui să se mulțumească cu un loc pe rafturile de jos ale ordinelor literare; nu vreau să spun că toți trebuie să-l laude având același punct de vedere; dar toți oamenii de litere serioși, fie că-l vor da la tipar sau nu, vor trebui să scrie un articol pentru propriul lor uz. Ca să încep printr-o chestiune indiscutabilă, am să spun că Joyce a preluat arta scrisului de acolo de unde a lăsat-o Flaubert.”
Ulysses reprezintă, după cum se știe, istoria unui grup de personaje din Dublin, dar și a orașului însuși, surprinse într-o singură zi, 16 iunie 1904. Nimeni n-ar fi bănuit, la apariție, ce destin extra-literar va avea. Cartea a venit pe lume în condiții neobișnuite. A fost imprimată în Franța și distribuită ilegal în țările de limbă engleză, unde nu putea pătrunde din cauza acuzațiilor de obscenitate și imoralitate ce i-au fost aduse de un tribunal new-yorkez. Nedorita celebritate s-a transformat, cu vremea, într-un avantaj de neînfrânt. Pentru că – și acesta e miezul incandescent al poveștii – Ulysses a furnizat o datăși un nume sărbătoririi fără ca proza să se afle întotdeauna în epicentrul celebrării. Poți participa la „ziua romanului” chiar fără să fi citit o singură frază din el. O analiză a tipului de activități desfășurate de Bloomsday (nume inspirat de cel al protagonistului cărții) arată o enormă diversificare, până la tăierea oricărei legături rezonabile cu autorul irlandez și faimoasa lui creație.

bizar
În corespondența joyceană, Harriet Shaw Weaver, marea protectoare a scriitorului, o hiper-Mecena care a adus abnegația față de irlandez și de familia lui la cote incredibile, e cea dintâi informată despre cultul în curs de naștere al mitului uliseic. În iunie 1927, autorul îi semnalează existența unui grup de admiratori care sărbătoresc „ceea ce ei numesc Ziua lui Bloom / Bloom’s day”. An după an, întâlnirea a devenit tot mai consistentă numeric. În câteva decenii, s-a ajuns la participări de zeci de mii de oameni. Reviste academice relatează despre festivități cu aceeași seriozitate cu care analizează sensuri ascunse în monologul lui Molly sau tehnicile de parodiere a limbajului în episodul Boii Soarelui.
Există, desigur, un festival Bloomsday „oficial” (anul acesta se desfășoară între 11 și 16 iunie), dar de-a lungul și de-a latul mapamondului evenimentele sunt mai bogate ca oricând. Uneori, punctele de contact cu James Joyce și capodopera lui sunt firave. De pildă, în cadrul festivalului există o secțiune intitulată „Femei din Dublin”. Anul acesta, ea propune un spectacol desfășurat la Bewleys Cafe Theatre, inspirat de trei povestiri din volumul Dubliners (Eveline, Clay și The Boarding House). Nu lipsesc de pe listă – ba chiar aș spune că prisosesc – obsesiile lumii actuale, hrana și băutura. De mare succes se bucură momentul organizat împreună cu Irish Food Trail, iar două activități bahice (Joycean Pub Crawl) se desfășoară, cum se spune, cu casa închisă. La fel și provocarea finală, care încoronează seria, „The Joyce of Whiskey”, ale cărui bilete au fost epuizate de multă vreme. Dintre toate sărbătoririle recente, aș remarca una din 2014, din Noua Zeelandă, unde două dintre vedetele serialului Xena: Warrior Princess au propus un spectacol de cabaret inspirat de Ulysses.
Întrebarea e de ce James Joyce, și nu un alt scriitor, a provocat o asemenea coadă de cometă multicolorăși durabilă? De ce scriitorul dificil, cu multe pagini ilizibile, deloc prietenos cu cititorii, și nu un autor accesibil? De ce autorul unui discurs nu tocmai optimist și flatant despre umanitate a devenit atât de simpatizat, încât să fie evocat, simultan, în peste două sute de orașe din cinci continente? Cu siguranță, fascinația lui Joyce nu e generată de stilul ori construcția de-o enormă subtilitate a cărților sale. Atracția e potențată de ceea ce se întrezărește dincolo de text. Și anume, un univers al limbajului popular – chiar deocheat –, al comportamentului neîngrădit de convenții, al vorbirii pe șleau și al acțiunii directe (când de-o maximă tandrețe, când de-o indescriptibilă bădărănie). Joyce a surprins esența felului de-a exista în lume al ființei umane. Sexualitatea și carnavalescul sunt doi piloni pe care noul Odiseu a știut să-și construiască identitatea perpetuă.
Sociologii au încercat să stabilească dacă între proliferarea celebrărilor și vânzarea exemplarelor din Ulysses există vreo legătură. Se pare că nu. Ele sunt cerute datorită studiului în licee și în facultăți. Adică statutului de lucrare canonică. Între Bloomsday și cartea-marfă n-a intervenit, așadar, un proces de „contaminare comercială”. Cei care dau năvală în baruri, pe străzi, în biblioteci, amfiteatre și librării sunt, din ce în ce mai mult, parte a unei mulțimi care se autocelebrează. E un prilej de întâlnire între cei care împărtășesc admirația față de Joyce. E ca și cum, în mod spontan, ar fi apărut o nouă religie. Iar scriitorul irlandez ar fi atins stadiul suprem al credinței: prezența sa nici măcar nu mai este necesară. În paralel, s-a produs un transfer dinspre autor spre Ulysses: pentru mulți cititori, a devenit aproape un text doctrinar, un fel de evanghelie pentru uzul dreptcredincioșilor întru literatură.
Istoria romanului joycean oferă un exemplu aproape didactic despre felul în care se clasicizează o operă de artă în epoca modernă. Niciunul dintre cei care, în 1921, s-au aflat în sala de tribunal din New York, unde erau judecate episoadele apărute în „The Little Review” n-aveau cum să-i bănuiască destinul. Ce diferă în cazul lui Ulysses – spre deosebire de oricare altă operă clasică – e că a fost acceptat împreună cu întregul potențial de negativitate pe care-l conține. Nimeni n-avea vreo iluzie că el e altfel decât îl înfățișau procurorii. Acceptarea lui nu se bazează nici pe neînțelegere, nici pe disimulare sau fraudă. Se știa, de la bun început, că e un roman „periculos” – în multiplele sensuri ale cuvântului. El corespundea însă unui model mental care începuse să domine Occidentul încă din anii Deceniului Galben. „Clasicizarea” lui nu s-ar fi putut petrece decât într-o cultură obsedată de Rău, așa cum a fost cea occidentală în secolul al XX-lea, și cum continuă să fie și în al XXI-lea. Nu e, așadar, o exagerare să vedem în explozia interesului față de Ulysses și o nostalgie față de vremurile când pericolul încă putea să reprezinte un mecanism de mobilizare socială ce excita, amuza și fascina. Povestea sărbătorii de Bloomsday e un alt nume după care poate fi recunoscută o civilizație stranie. Ea nu mai face demult distincția între gag-ul naiv-seducător al poantelor violente ale lui Charlie Chaplin ori Buster Keaton și pericolul efectiv și imediat trăit în viața de zi de zi. Lumea s-a refugiat într-un Dublin planetar, în care Leopold și Molly Bloom trăiesc extravagant, frenetic, exaltat, cu spaima că Odiseea va avea acum un deznodământ tragic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *