Un exemplu de ce? De evoluție extraordinară și ascendentă, în condițiile unei istorii fră- mîntate și pline de neprevă zut. Așa ni se prezintă astăzi filozoful Gabriel Liiceanu. Dacă adaptarea rapidă definește criteriul fundamental al inteligenței, atunci Liiceanu este una dintre marile inteligențe românești contemporane.
Intelectualii români de primă categorie din domeniul Umanioarelor care, înainte de Decembrie 1989, n-au putut da măsura valorii lor trebuie să fi fost legiune. Nu vom ști niciodată cîți filozofi, teologi, istorici, poligloți, jurnaliști ori scriitori de valoare s-au pierdut în neant de-a lungul a jumătate de secol de dictatură, deoarece năzuiseră cu naivitate spre cariere rezervate politrucilor și odraslelor de nomenclaturiști. Mulți tineri din acest larg grup au renunțat; cîțiva s-au sinucis; alții au ales forma de sinucidere lentă numită exil. Au existat însă și cîțiva care, urmăriți de ura tenace a autorităților, au luptat și au învins. Cum de au reușit? Rămîne secretul și inspirația fiecăruia dintre ei.
Printre aceștia se afla și viitorul discipol al lui Noica. Dîndu-și rapid seama că un sistem de dictatură totală nu poate fi atacat frontal, filozoful în devenire a căutat să descopere mici zone de toleranță, unde teroarea să nu se exercite cu eficiență maximă. Și le-a descoperit! Prima lui carte, Tragicul. O condiție a limitei și a depășirii, se putea lăuda cu faptul că nici un rînd din impozantul tom nu făcuse cea mai mică concesie gîndirii oficiale. Era deci posibil…
După aceea, Jurnalul de la Păltiniș marca deja o mică breșă în zidul de aspect monolitic al dictaturii. Se detalia acolo exemplul lui Constantin Noica și al micului grup de tineri din jurul său, care demonstrau că ideologia comunistă atinsese o limită greu de depășit și că anumite adevăruri trebuiau pronunțate cu voce tare. Unul dintre ele era acela că discursul comunist se epuizase; le revenea intelectualilor cu o pregătire recunoscută rolul de a crea un discurs alternativ. Desigur, autorul Jurnalului de la Păltiniș nu putea utiliza formulările de mai sus, dar sensul cărții a fost perceput exact de cititorii anului 1983.
Marea problemă a societății noastre gînditoare în primele zile ale anului 1990 a reprezentat-o adaptarea la noile condiții de libertate, o libertate apărută brusc și care a luat pe nepregătite țara întreagă. Mulți intelectuali au trăit acea perioadă ca pe o vacanță prelungită; alții au intrat rapid în politică; unii dintre cei mai buni au profitat însă de starea națională de grație pentru a-și împlini vocațiile ținute multă vreme în rezervă – și Liiceanu a aparținut acestei din urmă categorii.
Aspirantul la filozofie generală din perioada Păltinișului începe astfel să scrie și să publice cărți meditate probabil multă vreme, precum Despre limită, piesă capitală a unui sistem perceptibil. Un asemenea op nu ar fi apărut înainte de 1989, după cum nici transformarea filozofului în prozator propriu-zis n-ar fi fost posibilă. Atît Ușa interzisă, cît și Scrisoare către un necunoscut, vehiculează o materie mentală ce poartă vizibil marca României de după anul 1989. Aceste două cărți de foarte bună literatură n-ar fi trecut nici ele de vămile cenzurii; prozatorul Liiceanu a avut șansa de a nu se fi confruntat cu instituțiile-coșmar care au distrus echilibrul nervos al multor scriitori din perioada comunistă.
Cea mai spectaculoasă renaștere a filozofului a reprezentat-o descoperirea propriului talent de editor. În clipa cînd Gabriel Liiceanu a devenit Directorul nou-înființatei Edituri Humanitas, a fost evident că ceva important se schimbase în România. Cu atît mai mult cu cît, concomitent, filozoful s-a lansat într-o operațiune himerică – aceea de a moraliza societatea românească. Transformarea defunctei Edituri Politice în Humanitas păruse la început la fel de himerică, dar n-a fost așa; metamorfoza fericită a însemnat nu doar trecerea de la sintagma limbii de lemn la limba latină eternă a Europei, ci și schimbarea unei direcții de evoluție.
Ajunsă pe alte mîini, fosta Editură Politică ar fi supraviețuit, poate, cîțiva ani, pentru a se scufunda apoi în indiferența generală. Astăzi, Humanitas, emblemă a culturii noastre de nivel înalt, a ajuns unde a ajuns mai ales prin talentul și spiritul întreprinzător al unui singur om.
Pentru un spectator din mulțime care a urmărit atent tot ce a făcut și tot ce a scris Gabriel Liiceanu, impresia este că, de pe culmea celor trei sferturi de veac, eroul își poate contempla împăcat parcursul. Îl poate contempla chiar fericit – deși fericirea nu-i din lumea asta. Filozoful de originalitate indiscutabilă s-a asociat intim cu un prozator strălucit. În plus, el beneficiază de cea mai invidiată poziție din societatea românească de astăzi, aceea de interlocutor privilegiat al lui Andrei Pleșu.
Ce și-ar mai fi putut dori cineva? Poate doar să fi ajuns și scriitor mondialmente cunoscut. Dar, în absența acestui ultim premiu, cred că se poate consola totuși cu situația de editor celebru și prosper.
Notă: acest articol a apărut în premieră în revista România literară și este publicat aici cu acordul autorului.
