El Camino – Ce se întâmplă după final?

Crezi că se termină vreodată? Căutarea nu are un sfârșit. Nu există vârf pe care omul să nu dorească să-l cucerească. Niciun final de drum nu-l va satisface suficient. Va căuta și va căuta și va căuta. Asta este una dintre lecțiile pe care le înveți în urma pelerinajului de pe El Camino (indiferent ce rută alegi): ceea ce ți se părea înfricoșător și de neconceput devine doar un mic obstacol și te ajută să-ți dai seama că e mai mult de atât și că ai putea să te angajezi la ceva și mai greu. Poate alt El Camino, poate o rută dificilă de trekking, poate urcarea Everestului – cine știe ce se potrivește pentru fiecare?! Revii cu lecția asta și-n viața de acasă, unde te așteaptă toate așa cum le-ai lăsat (uneori, nu – dar depinde, de acum, de perspectiva cu care te întorci).

IMG_20170515_165349Înveți, printre altele, că poți să înduri mai multe decât credeai. Totuși, cea mai de preț lecție pentru mine a fost că nu e vorba despre final. El Camino Primitivo, Muxia și Finisterre, pe care le-am parcurs în luna mai, au însemnat: aproximativ 450 de km de mers, peste 10.000 m diferență de nivel, 12 zile iar finalul pe care mi-l imaginam a continuat să se distanțeze în permanență. Niciodată nu a fost vorba despre final și poate că asta nu este concluzia pe care o așteptați, dar vă spun sincer că nu prea contează – de câte ori în viață ni se îndeplinesc așteptările? Nici așteptările mele nu s-au împlinit. Din fericire am avut înțelepciunea de a mă bucura de drum la maxim, de-a absorbi natura, poveștile oamenilor, singurătatea zecilor de ore în care am mers singură. Nu știam că nu mă va aștepta nimic la încheierea drumului, însă nu am fost dezamăgită, deși te aștepți ca la capătul sforii să atârne ceva: o vorbă bună, o zicală de viață, un cadou, o revelație. În afară de o diplomă de pelerin, pentru care stai ore să o ridici, nu se află nimic. Așa cum la finalul vieții nu găsim nimic. Nu ne așteaptă nimic pentru că nu e vorba despre asta în viața noastră, ci despre drumul în sine. Pare banal ce zic, ați citit deja lucrurile astea în cărțile de dezvoltare personală. Pentru că așa e. Și în adevărurile astea simple stă totul, dar omul are tendința de a spera la mai mult, la miracole, revelații. Ori ele nu vin cu forța și cu siguranță nu la finele unui drum început cu mari așteptări.

Pentru ele nu trebuie să ai așteptări, ci doar să devii conștient de prezent, trecutul de mult dus, viitorul de necontrolat. Îți mai rămâne doar aici, acum – în măsura în care poți controla clipa ce vine (sau trece?).

Jumătate din drum este despre tine și despre călătoria ta, cealaltă despre oamenii pe care-i întâlnești, exact ca-n viață: Orlando, Amido, Shaun sunt câțiva dintre cei care m-au marcat pe mine pe acest drum. Povestea lor, și nu a altcuiva, vine să te învețe ceva, să te ajute să crești acolo unde aveai nevoie. Zi de zi ne completăm golurile mai mult decât suntem conștienți.

Înainte de toate ar trebui să fim ghidați de gândul că o singură viață avem și ar trebui să ne-o trăim conform dorințelor noastre, nu presiunilor celorlalți. Sunt lucruri care trebuie făcute, nimeni nu scapă de ele, dar trebuie să trecem prin ele pentru a simți satisfacția lucrurilor făcute cu bucurie, cu entuziasm, cu plăcere. E o chestiune ce ține de perspectivă: din ce parte privești viața? Din ce parte privești ceea ce simți că trebuie să faci? Ce nume dai temei?

Multe drumuri ale vieții nu le alegem din cauza fricii a ceea ce-am putea deveni, dar eu cred că nu vom deveni niciodată ceea ce nu există deja în noi. Mugurii se află acolo, înghețați, așteptăm clipa când vom începe să picurăm pe ei câțiva stropi de apă până când vor începe să-și ceară drepturile. Să nu ne sperie lumea – de noi ar trebui să ne fie teamă mai întâi. Pericolul stă cuibărit în noi. Dar acolo zace și fericirea, în același loc și asta este cea mai îmbucurătoare veste. Oriunde ne ducem, fericirea și tristețea ne va urma, bagajele nu se pierd decât dacă le dăm noi un brânci peste pod. Cum spune Seneca (Scrisori către Luciliu*): „De ce te miri ca de un lucru ciudat că n-ai reușit să alungi tristețea și greutatea de pe suflet prin lunga ta călătorie și prin varietatea priveliștilor? Sufletul trebuie să ți-l schimbi, nu clima. […] Răspunzând cuiva care-i făcea aceeași întrebare, Socrate spunea: „De ce te miri că nu-ți ajută la nimic călătoriile, cînd tu te învîrtești mereu în jurul tău? Pricina care te-a pus pe drumuri se ține mereu de tine”. […] Mă întrebi de ce nu-ți ajută fuga asta? Fugi împreună cu tine. Zvîrle-ți povara de pe suflet. Pînă atunci nici un loc nu-ți va fi pe plac.”

* L. Annaeus Seneca, Scrisori către Luciliu, trad. și note Gheorghe Guțu, 1969, (Scrisoarea a XXVIII-a)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *