Mi-amintesc, când prăjesc file de şalău (în Canada numit pickerel), de o păţanie din Bucureşti, petrecută cu ani în urmă. Într-o noapte m-a trezit o puternică ameţeală însoţită de greţuri. Cum totul vâjâia în capul meu, soţul a chemat salvarea şi după o scurtă examinare s-a decis să fiu transportată la Spitalul de Urgenţă. Locuiam la etajul doi al unui bloc vechi, pe fiecare palier fiind câte două apartamente. Am fost pusă pe targă şi, ca să evite mişcarea capului, însoţită de greaţă, soţul mi-a băgat pe mâneci – prin faţă- bluza unei pijamale de-a lui, astfel ȋncât spatele pijamalei mi-acoperea pieptul.
Cei doi de la salvare au pornit cu targa pe scări (nu încăpea în lift). Dar aveam capul înainte, deci mai jos decât picioarele. Cum eu am început să mă manifest (nu mai spun cum), au hotărât să schimbe poziţia, lucru care s-a putut face doar la etajul următor (întâi). Palierul fiind însă mic, targa nu putea fi rotită, aşa că s-a sunat la uşa apartamentului vecinei de sub noi ca să fie rugată să permită manevra în apartamentul ei. Vecina întâi s-a speriat (era noapte), dar, după ce i s-au dat pe scurt câteva explicaţii, ne-a permis intrarea. Deşi soţul mi-a şoptit să mă concentrez şi să nu las greaţa să se manifeste la ea în apartament, când ei au rotit targa, ameţeala a reapărut şi inevitabilul s-a produs chiar la vecină pe covor, obligându-l pe soţ să-şi ceară mii de scuze. În cele din urmă însă am fost transportată şi am ajuns cu bine la destinaţie.
La spital, soţul a rămas în sala de aşteptare şi eu am fost întrebată, aşa pe targă, ce am păţit. Am spus că aveam ameţeală (mai târziu s-a dovedit a fi fost de origine hormonală, a fost tratată şi nu s-a mai repetat). Am fost apoi rugată să descriu ameţeala: se învârtea lumea în jurul meu sau eu mă ȋnvarteam? Întrebarea asta mi-a fost pusă în repetate rânduri pentru că, aşa cum am aflat mai târziu, acesta era un detaliu semnificativ. Eu n-am ştiut să răspund, dar am promis că voi fi atentă data viitoare. Am fost apoi pusă cu grijă pe un pat mobil şi doctorii au chemat brancardierii să mă ducă sus. Erau o femeie şi un bărbat. Pe vremea aceea aveam, ca şi acuma, o tunsoare garçon, care-mi place, fiind simplu de întreţinut.
Ei, aici altă viaţă! Se compară liftul mic din blocul meu cu imensitatea de lift de la spital? Nu numai patul, dar şi alte zece persoane încăpeau în el! I-am auzit pe brancardieri vorbind între ei că mă vor duce la intoxicaţi, zis şi sinucigaşi. Cei din lift au început să mă privească cu mare atenţie, întrebându-se de ce am vrut să mă sinucid şi, deşi eu am protestat, fără vlagă ce-i drept, brancardierii au zis că au primit indicaţii să mă ducă la etajul cu sinucigaşii. Pe urmă au scos patul din lift şi ne-am îndreptat spre un salon de bărbaţi. „Ce faceţi”? zic, „de ce mă puneţi la bărbaţi?” „Păi unde-oi vrea să te ducem, tinerelule? După ce că te intoxici, mai vrei şi la femei?” mă ia în râs femeia. „Nu înţeleg, eu nu m-am intoxicat şi sunt tinerică, nu tinerel”, zic eu. Vorbele mele i-au pus pe gânduri. „Ştii ceva? se adresează bărbatul femeii, hai să scoatem patul pe culoar şi să verificăm”. „Ce să verificăm, Doamne fereşte, nu vezi că-i băiat? Uită-te la pijama, uită-te la tunsoare!” Am intervenit: „Pijamaua e a bărbatului meu, el e jos şi vă poate confirmă identitatea mea”. M-au crezut pe cuvânt şi m-au dus la secţia de femei. Când a venit momentul să mă plaseze pe patul de salon, au venit două infirmiere cu altă idee: „Vai de mine, ce-aţi făcut cu pacienta asta săraca, nu vedeţi că i-aţi întors capul? Trebuie urgent să i-l plasăm la loc! Ăsta e spatele pijamalei, aici vine ceafa, nu obrajii. Hai să-i rotim capul la loc”. Ei, tocmai asta era buba mea, că nu trebuia atins capul. Aşa că atunci când am auzit ce prespective mă aşteaptă, cât eram eu de leşinată, am urlat cât m-a ţinut gura: „Să nu care cumva să-mi atingeţi capul că fac urât!” Dar ce, te pui cu cei de la Spitalul de Urgenţă? Ei sunt obişnuiţi cu protestele sinucigaşilor. „Matale stai acolo şi nu mai vorbi, că voi ăştia care va intoxicaţi veniţi şi vomitaţi după aia la noi în braţe.”
N-am avut ce face, i-am lăsat să mă manipuleze. Cum era de aşteptat, capul mi-a vâjâit din nou şi am făcut exact ce spusese infirmiera şi chiar la ea în braţe, dar eu o avertizasem, aşa că nu m-am simţit vinovată. După care, nereuşind să-mi rotească capul cu 180°, s-au lămurit cu toţii că de fapt pijamaua era invers pe mine, nu capul, aşa că m-au lăsat în pace. Iar pe urmă au trebuit să mă mute din nou din salon, căci nu la intoxicaţi fusesem trimisă ci la altă secţie de la acel etaj. Doctorul care m-a îngrijit a ştiut exact ce să-mi prescrie aşa că în câteva zile am fost pe picioare şi simptomele nu s-au mai repetat. Am aflat că numele sindromului era meunier, dar eu nu ştiusem până atunci decât de şalău meunier, excelentul fileu de şalău prăjit!
Aşa s-a sfârşit epopeea mea de la Spitalul de Urgenţă. De atunci am tot pândit un alt sindrom meunier pentru ca, în timpul ameţelii, să fiu atentă la detalii. Cum însă treaba nu s-a mai repetat, pe mine mă frământă încă şi azi întrebarea la care atunci n-am putut răspunde: cine s-a învârtit când am avut ameţeală, capul în jurul obiectelor sau invers?
Desene de Adelaida Mateescu
