Călătoria ca rugăciune “Anahoree” de Părintele Daniil

Scrisă pe 22 decembrie 1953, la Sihăstria Rarăului, poezia “Anahoree” nu a pierdut nimic din strălucirea spirituală din care a luat fiinţă. Taina acestei dăinuiri crescătoare vine din îndemnul pe care Părinele Daniil îl adresează cititorilor din toate timpurile. Dacă îl ascultăm, dacă acest text nu rămâne un cimitir de gânduri pus sub semne, dacă umbra acestei împărăţii de înţeles…ne cuprinde, atunci vom descoperi că lângă mormântul slovelor stă Învierea…să suflăm peste semnele acestea şi degrabă se vor însufleţi .(1) Dacă minunea se întâmplă, vom porni cu Părintele Daniil într-o călătorie, menită să ne schimbe la faţă, prin aflarea lui Dumnezeu.
Pentru găsirea drumului, ascuns sub păienjenişul lucrurilor mărunte ale vieţii noastre de fiecare zi, sufletul trebuie să fie gata de luptă.

Hai să ne împăciuim,

Pentru mai buna înţelegere a acestui început, să ne amintim cuvintele Părintelui Daniil despre starea pregătitoare: pentru omul de rugăciune, spune dânsul, obstacolul e lumea întreagă . Chemarea la împăciuire poate fi primul pas către aşezarea şi echilibrarea zbuciumărilor, </em>…către eliberarea de violenţă .
În momentul în care, prin curăţirea fiinţei de resentimente, alesul îşi dobândeşte pacea interioară şi se îmblânzeşte lăuntric, el capătă puterea deschiderii:

Fraţi ai Crucii să ne prindem.

Ce vrea să însemne această frăţie ne lămureşte Părintele Daniil, în altă lucrare, unde, pe acelaşi ton imperativ, ne îndeamnă să întemeiem o Cruciadă a rugăciunii împânzind lumea cu urzeala închinăciunii noastre fierbinţi , pentru a îmbuna şi primeni prin iubire pe semenii noştri.
Pasul următor implică renunţarea:


Toată agoniseala şi dulceaţa
să ne-o vindem,
numai ca să pornim:
La neîndemânata şi neaşteptata călătorie,
fără ţintă firească, dincolo de orice bucurie.

Fără paşii pregătitori de mai înainte, această înaintare nu poate fi posibilă. Înţelegem că dacă nu ne despovărăm de lucrurile care ne ţin captivi, şi anume de averile care ajung să ne posede, nu ne putem urni din loc. Pe de altă parte, prin împăcarea şi înfrăţirea cu ceilalţi, sufletul a întrezărit ceva cu mult mai drag, dar încă nedesluşit: un drum pe care nu ştie încă să meargă, un drum ‘neaşteptat’. Poate că n-ar porni totuşi dacă, aşa cum ne învaţă în altă parte Părintele Daniil, creştinul n-ar simţi o lipsă, o foame şi sete de Dumnezeu care vine din lipsa scopului duhovnicesc. Fără această ţintă, omul simte golul, neantul . În chip paradoxal, călătoria spre aflarea plinătăţii, ni se descoperă la început cu groază, pe marginea prăpăstiei, a căderii, a morţii :

Glodurile toate ale pământului să strivim
sub tălpile astea ale noastre.
Mai departe decât zarea nădejdii albastre,
peste câte margini de lume,
fără întoarcere şi fără urme,
Şi aşa să tot străbatem
să ne chinuim, să ne zbatem.
Dar mai ales, cu râvnă să ne rătăcim.
Numai aşa, pentru nimic anume.
Numai pentru nimb, dar fără faimă, fără nume
.

Care este menirea acestei dezbrăcări de sensurile şi raţiunile obişnuite ale existenţei? De ce trebuie să o luăm pe drumul pustiei? Răspunsurile Părintelui Daniil sunt revelatoare: drumul e lung şi aspru şi nu inimile unor pelerini întâmplători şi fără răbdare vor arde vreodată când Hristos le va vorbi pe cale . Prin asceză urmează să ne străduim ca nu cumva să umbrim cu grosimea noastră Duhul . Cu alte cuvinte, frica de Dumnezeu, care izvorăşte din teama pierderii legăturii cu divinul, ne mână mai departe:

Pentru lumina cea neapropiată
pentru inima noastră tare uitată.
Dincolo de aşteptare,
dincolo de bunătate, dincolo de aflare,
dincolo de mierea cea albă din lună,
dincolo de-a visului fermecată furtună.
Numai cu traista păroasă,
bâta noduroasă de păr
şi ciubota spartă şi întoarsă
de căutarea neajunsului Adevăr.

Deşi continuăm să mergem, avem senzaţia că înaintarea se face în gol, că suferinţele nu întrezăresc semnul niciunei răsplăţi. Din cuvintele Părintelui Daniil învătăm însă: cu cât sui în lumină, cu atât te vezi mai mic, mai negru, mai nevrednic. Suirea cea adevărată e de fapt ca o scoborâre . În acelaşi timp, din nou în chip paradoxal, pustiul în care rătăcim este chiar inima noastră tare uitată. Nu cumva deşertul acesta fără margini, din faţa ochilor, e chiar măsura depărtării noastre treptate de Dumnezeu? Nu cumva trebuie să străbatem până la capăt uscăciunea lăuntrică, paragina în care ne-am lăsat inima să bată? Părintele ne spune că noaptea se face mai covârşitoare mai ales înaintea zorilor .

Umblând pe sfârcurile singurătăţii,
către pierduta cale a Domnului,
la înălţimea morţii şi a somnului.
Fără amintiri, fără gânduri, fără plângeri.
Prin urâciunea cea mai uscată a pustietăţii,
prin care arar şi răzleţ se strecoară
numai şopârle sau doar îngeri
ce nu se mai văd a doua oară.

Astfel călătoria prin deşert este, aşa cum ne arată Părintele Daniil, o deşteptare din somnul de moarte, o deşteptare din mormânt …Omul cade în genunchi pentru a se ruga… dar această cădere, această micşorare, această dare înapoi se preschimbă în codiţiile avântului. Ca să sari o înălţime, ca să sui o pantă, te dai puţin înapoi, ca să prinzi putere de zbor . Coborârea în mormânt este preludiul Înălţării la ceruri.

Şi acolo, la răspântia spulberărilor ajunşi,
ne vom face pre noi ai Nevăzutului supuşi
Azvârlind şi toată gingăşia,
şi chiar şi ce pare bun şi frumos.
Adevăraţi anahoreţi ai lui Hristos
larg îmbrăţişând nemernicia,
nu doară pentru vreo iubire,
ci pentru ce e hâd, de scandal, de oropsire,
cu aceeaşi neostenită îndârjire
ca a tuturor leproşilor sfinţi
cărora şi noi, hai să le urmăm spre mântuire
ca unor Părinţi.

Călătoria pare a se încheia într-o înfricoşătoare apoteoză a dragostei. Apropierea de Hristos se poate face printr-o smerenie absolută, prin care ajungi să-ţi primeşti cu linişte, înaintea lui Dumnezeu, propria ta slăbiciune . Izbutind acest lucru, eşti îndemnat să cutezi şi mai adânc, anume să îmbrăţişezi, după modelul cristic, pe cei cufundaţi în suferinţă, cu îndârjirea leproşilor sfinţi, aflaţi mai înaintea ta pe drumul mântuirii.

Unde ne e dat să poposim după sforţarea spirituală cu care am urcat treptele anevoioasei rugăciuni? Părintele Daniil ne arată că limanul e chiar în inima noastră, care a devenit prin umilinţa de sine Împărăţia Cerurilor,…locul inimii e descoperit a fi Betleemul interior .

Ieşim din lectură uimiţi, vindecaţi şi întăriţi, descoperind împreună cu Părintele Daniil că rugăciunea e viaţa care ajunge să-şi dea seama prin închinare de puterea care vieţuieşte în sine , că rugăciunea e pururea strigătul unui suflet care încearcă simţământul slăbiciunii sale, dar şi secreta întrezărire sau limpedea convingere a atârnării noastre de o Putere cu care venim de-a dreptul în atingere .

(1)Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) : Sfinţita rugăciune, ed. Christiana, Bucureşti 2000, p. 36-37, 38.

citatele vor fi din acest volum.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *