Visând-iubind ( sau „Facerea, după Paul Eluard”)

Primul seminar de pozie modernă

Nu. Știu că nu va fi ușor. Dar nu mă aștept chiar la un fiasco ! Am cu studenții mei primul seminar – atât pentru ei cât și pentru mine – de analiză a poeziei moderne. Îmi propusesem să comentăm profesionist câteva poezii emblematice, dar cumva mai accesibile, începând cu poemul lui Paul Eluard, L’amoureuse, din antologia pregătită de Hugo Friedrich ca anexă la vestita sa carte – la origine, un manual universitar -,  Structura liricii moderne, tradusă excepțional în românește de Dieter Furhmann. Pentru textele bilingve (în original și în traducere românească), traducătorul și Editura Univers au apelat la cele mai reușite versiuni românești, semnate de poeți și traducători de excepție (în cazul poeziei amintite: Mircea Ivănescu și Sorin Mărculescu). Primul obiectiv al seminarului este verificarea tezei potrivit căreia textul poetic modern cere o altă modalitate de lectură decât poemele analizate în liceu. Studenții mei trebuie să fi fost deja familiarizați cu cerințele formulate de teoreticienii studiați, conform cărora 

Acceptarea literalității poeziei (și modificarea în consecință a imaginației lecturii) este prima și poate cea mai însemnată condiție a receptării adecvate a lirismului modern (cf.  Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Eminescu, 1972, p. 293).

Le reamintesc acest prim principiu al abordării textului modern.  Încercăm minute în șir să deslușim sensurile literale ale textului, transcris deja pe tabla sălii de seminar:

 

Îndrăgostita

 

Ea-mi stă pe pleoape în picioare

Și pletele într-a mele-s,

Ea are forma mâinilor mele,

Ea are culoarea ochilor mei

Ea se cufundă-n umbra mea

Ca o piatră în cer

 

Ea are ochii totdeauna deschiși

Și nu mă lasă să dorm

Visele ei în plină lumină

Fac să se evaporeze sorii,

Mă fac să râd, să plâng, să râd,

Să vorbesc fără să am de spus nimic.

În afara unor metafore vagi sau chiar din cauza acestora, studenții se dovedesc incapabili să citească textul dincolo de toate cele ce par să-l constituie, adică: metafore, hiperbole (sau exaltări retorice ) și alți tropi ori figuri de stil, toate fără vreun nou suport vizual-imaginar. Nici vorbă de sensuri literale ! Prin definiție, tropii  conferă cuvintelor alte sensuri decât cele uzuale (literale), întrucât citirea lor literală ar deveni absurdă sau „inoperantă” (cum spune și un autor evocat într-un studiu recent). Titlul poeziei sugerează unui imaginar obișnuit (de fapt, automatizat) că e vorba de un cineva, o fată sau femeie îndrăgostită, marcată în text doar prin pronumele ea. Astfel imaginată, poziția ei față de eul liric pare să nu poată fi reprezentată vizual, ci doar interpretată figurat, ca semnificație a unei proximități amoroase, la fel ca expresiile „forma mâinilor” și „culoarea ochilor”. Nici comentatorii profesioniști (dacă îi considerăm astfel și pe cei ce confecționează comentarii analitice în ajutorul elevilor francofoni care au de analizat în clasă acest poem sau trebuie să alcătuiască un referat cu interpretarea textului) nu par uneori să se găsească prea departe de deruta studenților mei.

Într-unul din articolele analitice, prezentate de un site specializat, pare-se, în analize-model pentru numeroșii candidați la cine știe care bacalaureat francofon, pentru textul lui Paul Eluard, se propun următoarele soluții interpretative:

„Prima strofă, prin chiar irealitatea situațiilor descrise, traduce un vis al poetului prin care se simte invadat de femeia iubită care l-a părăsit, Ea este aici imaginară, Elurd descriind o percepție imaginară pe care o putem avea cu toții într-un vis. Ea-mi stă pe pleoape în picioare, o formulă care a făcut înconjurul lumii fără a fi mereu înțeleasă, redă obsesia pe care o are poetul față de muza sa, de femeia pe care o iubește, care, deși absentă, il urmărește și când își închide pleoapele; adormind el continuă s-o vadă ca o proiecție pe pleoapele sale, ea privindu-l din picioare, pleoapele formând un fel de ecran care permite afișarea imaginilor interioare ca accesibile direct văzului, completând și reproducând pentru a conserva o viziune interioară. Printr-un soi de remanență poetică, imaginea nu e un simplu reflex ci este netă, cele două ființe, precum în anumite portrete ale lui Picasso, își văd asociate și amestecate părțile corpului. Părul li se confundă. Ea are forma mâinilor mele reia tema pierderii vederii ca urmare a plecării femeii, poetul folosind pipăitul pentru a-i recunoaște formele, cum face un orb. Ea are culoarea ochilor mei e în prelungirea temei orbirii: femeia, formele și culoarea ei sunt ale interpretării lui, ea nemaifiind o manifestare a vreunei viziuni reale, ci a uneia imaginare. Odată cu Ea se cufundă- n umbra mea/Ca o piatră în cer, invazia atinge chiar și umbra, care se mărește, obturând sursa luminii cu o piatră. În această invadare s-ar putea distinge o aluzie ironică la apetitul senzual devorant al Galei. Cât despre piatra în cer, cu care se încheie prima strofă, ea poate trimite la ideea unei inimi de piatră, insensibilă la durea poetului. A doua strofă este cea a amintirii modului în care Gala s-a impus altădată poetului”.

Dar eu închei aici prezentarea analizei maestrului André Durand, de la www.comptoirlitteraire.com, eluard, întrucât autorul continuă să vadă în figura ei din poem reminiscențe ale relațiilor conjugale Paul Eluard-Gala. Reproduc doar concluzia textului:

Eluard continuă să trăiască sub dominarea completă a marii sale iubiri pentru Gala, iubire periculoasă, întrucât îl privează pe îndrăgostit de personalitatea sa.

bizar

În minunata carte a lui Edward Hirsch, Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie, recent tradusă în românește de Dana Bădulescu și Radu Andriescu (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015), autorul dedică acestei poezii a lui P. Eluard o pagină, mai precis doar jumătate, întrucât pe restul paginii este reprodus și poemul, tradus în engleză de Samuel Becket și retradus în românește de traducătorii lui E. Hirsch. Schimbările față de versiunea românească anterioară par să nu fie mari dar pot poduce, după cum cred, semnificative mutații de sens. În varianta anglo-română textul se numește Doamna iubire (p.126) ceea ce nu i-ar mai permite unui comentator să înțeleagă prin pronumele ea din text vreo referire la o femeie anume, respectiv Gala Dali. Dar atât varianta românească de titlu (Îndrăgostita), cât și expresia Doamna iubire pierd subtila sugestie, totodată lingvistică și poetică, aceea a semanticii sufixului –EUSE din titlul inițial Lamoureuse, cuvânt bazat pe jocul dintre două nuanțe de sens diferite : numele unei calități sau proprietăți, provenind de la un substantiv (în cazul nostru iubire) și, respectiv, valoarea celui care face o acțiune, în cazul nostru, verbul a iubi, (conf. http://www.lerobert.com/le-robert-illustre/pdf/dictionnaire-des-suffixes.pdf ). Cu alte cuvinte, titlul trimite la două din semnificațiile despre care va fi vorba în poem : iubirea ca stare, respectiv, iubirea ca acțiune.

Iată, integral, comentariul analitic al  poetului-teoretician, Edward Hirsch:

 

Poemul lui Eluard exemplifică prezența radiantă care pare să inunde poemul de dragoste împlinită (și care împlinește). Acea inundare este o posesie atât de copleșitoare încât trebuie să aducă o schimbare în vorbitor. O astfel de trasformare țipă după expresie și motivează poemul în direcția cântecului pur. Remarcați progresia în lirica lui Eluard de la iubirea este  („Ea-mi stă pe pleoape”) la iubirea are („Ea are culoarea ochiului meu”), la iubirea lasă („Ea nu mă lasă să dorm”), la iubirea face („Iar visele ei în miezul zilei/ Fac sorii să se evapore”). Această ștergere vizionară a lumii diurne, îl demontează complet pe vorbitor și creează o bucurie uluitoare, un extaz amețitor. „Iar pe mine să râd, să plâng, să râd…”. Mă încântă ultimul vers – „Să vorbesc atunci când n-am nimic de spus” – ce arată o reținere interioară care cedează. Vorbitorul este atât de uimit și luat prin surprindere de ceea ce i s-a întâmplat, încât se trezește vorbind fără să vrea. El izbucnește în cântec. Iar cântecul este laudă. (p.126-127)

 

Autorul american sesizează principala distribuție a sensurilor: unei strofe în care se descrie iubirea așa cum este, îi urmează, enantiomorfic (ca în oglindă),  a doua strofă, a iubirii, ca acțiune și consecințe.

Dacă primului comentariu evocat mai sus i-am putea reproșa biografismul viziunii interpretative (am apreciat, totuși, aluzia la poetica suprarealistă a textului), frumoasa analiză a lui E. Hirsch e marcată de un anumit psihologism al receptării (vezi reținerea interioară care cedează) și de o viziune contaminat retorică asupra textului, poetul francez dorind să convingă prin savanta sa gradare de determinații ale iubirii și transformând apoi textul în imn.

Soluția propusă de mine studenților mei este mai degrabă semantică, P. Eluard folosind chiar semnificații literale, dar în contextul unei viziuni suprarealiste asupra poeziei. Comentatorii evocați supra au remarcat deja rolul important al semanticii visului în poem, dar au deturnat unele explicații ale termenilor poetici datorită viziunii lor preliminare globale asupra textului. A avea „forma mâinilor” e asociată de primul comentator cu comportamentul orbilor, aici a celui orbit de iubire, atunci când expresia poate avea și alte soluții semantice. Tot așa, autorul american a interpretat psihologic expresia  a plînge/râde/vorbi fără motiv ca efect psihologic, când semantica cuvintelor permite și alte soluții interpretative, de pildă drept proprietăți exclusiv umane. Cuvântul „umbră” e comentat de primul exeget ca sugestie de ordin senzual/sexual, uitând că în vocabularul deja psihanalizant al suprarealiștilor, umbra semnifica literal (terminologic)  inconștientul etc.

Versiunea mea de interpretare, aflată mai aproape de sensurile literale  („transparente”) ale poemului eluardian, am organizat-o într-un text pseudo-poetic, numit de mine mai recent: revers, întrucât face apel, ca și versul poetic, la un anume imaginar, dar aici unul semantic mai accesibil.  Pentru sinteza semnificațiilor substațiale, verbale și circumstanțiale ale iubirii, folosesc un termen născocit ad hoc: iubinda

 

              Iubinda

 

O simt din cap până-n picioare

Cuprinzându-mi visul cu totul

E-n întregime modelată de mine

Văd eu însumi prin ochii ei

Se mișcă-n negura nopților

Mele, ca un asteroid

 

Privește pretutindeni, necontenit

Obligându-mă și pe mine

Închipuirile-i clare, desăvârșite

Incendiază lumile mele

Mă obligă să simt și să fiu atât de intens,

Cum Omul din mine n-a făcut-o nicicând

 

 

 

Un comentariu

  1. Laura - Lia Bălaj says:

    Frumoasă traducere a Iubindei lui Eluard… interesantă, matură, categoric diferită, incluzând originalul poetic precum fructul propriu-i miez…

    Excelsior!

    Laura Bălaj

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *