Interviu VICTOR BÂRSAN: Cum a fost Mineriada din iunie 1990

Dialog exclusiv La Punkt între Cristian Pătrășconiu și Victor BÎRSAN.

 Vă propun ceva ca un fel de joc, dar cu (asumate) valențe pedagogice. Să spunem că eu, cel care întreabă, am 16 sau 18 sau 20 de ani. Nu știu  nimic, mai nimic despre mineriade. Am fost un elev mediocru, neatent, neinteresat de istorie. La un moment dat, am avut un moment de trezire. Și vreau să aflu mai mult. În 3-5 minute, în 7-10 fraze, ce mi-ați spune, esențial, despre mineriade? Mai ales despre mineriada din iunie?

Mineriadele constituie, din fericire, un fenomen cu totul singular. Ele sunt forme ale „comunismului de război”, ale „dictaturii proletariatului” – dictatură considerată de Lenin drept o etapă absolut necesară în dobândirea puterii de către „clasa muncitoare”. Etapă în care duşmanul trebuia terorizat, înfricoşat, neutralizat, chiar lichidat fizic. Ce este straniu, în cazul mineriadelor, este că reţeta „comunismului de război” a fost aplicată de Iliescu în timp de pace, ba chiar după ce a câştigat controlul total al puterii, adică după alegerile din 20 mai 1990.

În fapt, Iliescu a avut controlul total al puterii şi înainte de alegeri, ceea ce i-a permis organizarea meticuloasă a mineriadelor. Atunci când, spre stupoarea bucureştenilor, minerii au apărut în capitală pe 28 ianuarie 1990, nimeni nu a conştientizat – dacă îmi amintesc corect – faptul că aducerea lor a necesitat o colaborare complexă între ministerul minelor, ministerul transporturilor, securitatea ceauşistă – ale cărei structuri erau intacte – şi poliţie.

În plus, în pregătirea mineriadei din iunie, Iliescu a beneficiat de controlul statului în difuzarea presei (presa de opoziţie, de exemplu „România liberă”, nu a ajuns deloc în Valea Jiului; embargoul s-a prelungit şi în anii următori), de manipularea prin radio şi televiziune, prin dezinformarea populaţiei – în speţa, a minerilor – cu ajutorul reţelei de securişti, turnători sau informatori. A beneficiat de folosirea discreţionară a bugetului de stat pentru acordarea de avantaje uriaşe – evident, nemeritate – minerilor.

Mineriadele au fost – şi sunt în continuare – prezentate de Iliescu drept o reacţie spontană a minerilor la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Teza este aberantă, întrucât manifestaţia se încheiase pe 23 mai, iar violenţele din 13 iunie fuseseră provocări sângeroase ale lui Iliescu, care a încercat să simuleze o tragicomică „lovitură de stat”. Iar ideea că zeci de mii de mineri, al căror nivel de cultură şi înţelegere rezultă clar din inteviurile pe care le-au dat ulterior, au ieşit de capul lor din galerii şi, din conştiinţă civică, s-au urcat în garnituri de trenuri care, în mod miraculos, îi aşteptau în gara Petroşani, este atât de stupidă, încât mă scuteşte de orice comentarii.

Menţionez că există două filme excelente, unul al lui Lucian Pintilie, altul al lui Stere Gulea, dedicate Pieţei Universităţii, ambele pe ‘you tube’, care spun cam tot ce ar trebui ştiut de către ipoteticul tânăr, interesat de adevărul mineriadelor, care vorbeşte în întrebarea Dvs.

De ce li s-a spus mineriade? Am în vedere și un sens de adâncime al acestei formule…

Termenul are conotaţii evidente pentru o persoană care a trăit în comunism, dar ininteligibile, probabil, pentru generaţia tânără. Iată despre ce e vorba. În a doua jumătate a perioadei ceauşiste, a fost organizată o competiţie sportivă naţională, intitulată Daciada (https://ro.wikipedia.org/wiki/Daciada). Termenul, care trimitea la anticele olimpiade, suna uşor ridicol, pentru că, printre nenumăratele diferenţe dintre Dacia şi Elada, era şi lipsa oricărei informaţii despre un eventual apetit pentru sport al strămoşilor noştri. Sufixul „-adă” aduce o conotaţie de autoironie, cu tentă amară: „Iată de ce inovaţii suntem în stare!”

În continuare: nu știu mai nimic despre aceste mineriade. Întrebare: cine erau băieții răi de atunci și de ce erau ei așa?

 „Băieţii răi”, din perspectiva „Pieţei Universităţii” (voi folosi acest termen ca sinonim al „opoziţiei democratice”), erau post-comuniştii, adică Iliescu, Roman şi ceilalţi lideri care confiscaseră revoluţia; de asemenea, cu grade de vinovăţie mai reduse, toţi susţinătorii regimului Iliescu, adică ai Frontului Salvării Naţioinale (FSN) – pe scurt, „feseniştii”. Termenul era sinonim cu „duşmani ai democraţiei”. Dar sintagma ‘băieţi răi’ nu exista în epocă.

Din perspectiva puterii, a „feseniştilor”, „băieţii răi” erau contestatarii, „pieţarii”, cum erau denumiţi în imundele publicaţii pro-Iliescu, „Dimineaţa”, „Azi”, „Adevărul”, „România Mare”. Contestatarii erau descrişi după schemele propagandei anilor ’50: „elemente duşmănoase”, trădători care îşi vând ţara, emisari ai intereselor străine, „golani”, după expresia lui Iliescu, plătiţi de agenturi imperialiste. Incapacitatea regimului Iliescu de a depăşi asemenea scheme propagandistice este o faţetă a incapacităţii comunismului de a se reforma.

barsan 2

Dar băieții buni – și, la fel, de ce erau ei așa?

 „Băieţii buni”, din perspectiva fesenistă, erau „masele largi populare”, cei care muncesc în fabrici, în loc să-şi piardă timpul prin pieţe; cei care răspund chemării de „a apăra democraţia”. Cei mai buni dintre cei buni erau, evident, minerii.

Termenul de „băieţi buni” conţine o nuanţă de complicitate care era total străină spiritului Pieţei, de aceea n-aş putea spune că acoperă (din perspectiva Pieţei) vreo categorie anume. Piaţa saluta orice persoană cu opţiuni democratice, indiferent de trecutul acesteia.

Mai apoi, în sfertul de secol care a trecut de la acele momente, s-au inversat, pentru unele cazuri de notorietate, rolurile – cei buni au trecut în partea cealaltă, cei răi au devenit ”băieți buni”?

 Mulţi dintre criticii „Pieţei” sau ai opoziţiei democratice şi-au nuanţat, în timp, opiniile. Perechea „Raţiu şi Câmpeanu”, diabolizată de propaganda fesenistă, şi-a pierdut coerenţa: oamenii lucizi au înţeles că nu există nici o afinitate între cei doi. Câmpeanu, un oportunist şi un complice al lui Iliescu; Raţiu, un naiv veleitar, exploatat de o liotă de profitori, dar de nimeni din zona „Pieţei”. Jurnalul său dovedeşte o extrem de proastă cunoaştere a manifestaţiei şi hotărârea clară de a nu ajuta băneşte pe nici unul dintre participanţi – de altfel, personaje priferice ale Pieţei. Marian Munteanu – e bine de ştiut – nu figurează printre cei care l-au căutat.

Şi tot în legătură cu Marian Munteanu: acesta a decepţionat majoritatea numeroşilor săi simpatizanţi, creind un partid de orientare legionară, „Mişcarea pentru România”. „Mişcarea” nu a trecut pragul electoral la alegerile parlamentare din 1992 şi a dispărut repede de pe scena politică. Trebuie totuşi spus că, atât în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, cât şi mai târziu, ca om politic, Marian Munteanu a militat explicit pentru non-violenţă. Criticii săi, extrem de virulenţi, ar trebui să nu oculteze acest fapt, şi să respecte preţul cumplit de dureros plătit de el în timpul mineriadei.

Pentru un abecedar al mineriadei din iunie: care era miza acelor mișcări?

 Miza era stabilizarea regimului Iliescu şi înfricoşarea opoziţiei, de la opoziţia politică la presa independentă, de la lideri de opinie la simpli cetăţeni.

La fel, tot pentru un ABC: de ce a fost nevoie de atîta violență? Răspunsul imediat de bun simț presupun că este – nu era nevoie DELOC de violență. Și totuși: de ce a fost atîta violență?

 După părerea mea, explicaţia e legată de comportarea patologică a lui Iliescu. Iliescu suferă de complexul slugii care şi-a omorât stăpânul, de ceea ce aş numi „complexul Macbeth”. Criminalul este obsedat de faptul că ar putea împărtăşi soarta victimei, şi face excese de violenţă pentru a se apăra de duşmani care există doar în conştiinţa lui vinovată.

Toată înscenarea violenţelor din 13 iunie, provocate exclusiv de puterea instalată, la ordinul şi sub conducerea directă a lui Iliescu, dau măsura iresponsabilităţii criminale a acestuia. Inventarea „steagului verde legionar”, care ar fi fost arborat la Universitate (şi pe care nici una dintre miile de persoane aflate acolo nu l-a văzut), declaraţia că acest steag imaginar dovedeşte declanşarea unei rebeliuni legionare şi ordinul lui Iliescu de a se interveni în forţă (cu muniţie de război) împotriva manifestanţilor reprezintă fapte abominabile, care aşteaptă încă sentinţa justiţiei.

Merită amintit, în acest context, că liderii comunişti ai României, anume Dej, Ceauşescu şi Iliescu, au fost cu toţii stalinişti. Altfel spus, comunismul românesc nu a fost reformat niciodată, el a păstrat caracterul criminal al anilor ’50. Mineriadele au fost cântecul de lebădă al comunismului românesc.

barsan mineriada coperta

Au trecut mai bine de 25 de ani – o generaţie – de la convulsiile care au marcat începutul istoriei post-comuniste a României: inventarea teroriştilor, confruntările interetnice, demonizarea opoziţiei democratice, mineriadele. Sunt păcate originare responsabile pentru carenţele majore ale societăţii româneşti; intervalul de timp scurs de atunci permite tratarea subiectelor respective din perspectiva unui volum de informaţie care exclude formularea unor concluzii eronate. Totodată, prin trecerea timpului, evenimentul viu s-a pietrificat, devenind istorie: scrierea ei este o datorie. Această lucrare îşi propune rememorarea câtorva dintre acele evenimente dramatice, în special a mineriadei din iunie 1990, într-un moment în care societatea românească este chemată să privească lucid, responsabil şi justiţiar ceea ce a constituit, probabil, cel mai monstruos moment al istoriei noastre. (Victor Bârsan)

NOTĂ: Volumul este disponibil în mod gratuit la acest link: https://goo.gl/vtkFCX 

A existat, dpdv uman, vreo justificare pentru ceea ce a fost atunci? Fie și cea mai firavă justificare?

 Nu, evident, absolut nici una.

Cei care au lovit atunci erau puternici sau erau slabi și temători?

 Erau puternici şi înfricoşaţi, înfricoşaţi de spectrul propriilor crime, sau de posibilitatea de a-şi perde privilegiile.

Sec, statistic: ce a fost atunci? Cine cui s-a opus? Știm azi exact numărul celor afectați de acele violențe?

Cine s-a opus: s-au opus câţiva lideri comunişti, în special Iliescu şi Roman, sprijiniţi de securitate şi de lumpenproletariat. Cui s-au opus: normalităţii.

Numărul celor afectaţi e greu de stabilit. Straniu, dar nimeni nu a murit în urma bătăilor cumplite administrate de mineri şi de falşii mineri, infiltraţi printre ei. Securiştii care supravegheau şi îndrumau minerii au intervenit când violenţa devenea letală. Grija pentru om, temă centrală a propagandei comuniste, şi-a spus cuvântul – poate ultimul cuvânt.

Dacă informaţiile mele sunt corecte, „morţii de la Străuleşti” nu au legătură cu mineriada.

Cei arestaţi abuziv, cei ţinuţi în lagărele ministerului de interne de la Măgurele şi Băneasa, au fost – referindu-ne la fiecare categorie în parte – de ordinul sutelor. Cei care au depus plângeri – la fel. Împreună cu cei bătuţi pe străzi  şi cu cei reţinuţi la secţiile de poliţie, numărul victimelor ar putea fi de ordinul miilor.

Dar gradul de afectare a victimelor a fost foarte diferit. Marian Munteanu, Bogdan Munteanu (fratele său) şi Dragoş Pâslaru s-au aflat în comă timp de câteva zile. În cazul lui Dragoş Pâslaru, această experienţa tragică l-a făcut să îmbrace, peste câţiva ani, rasa monahală.

Un caz cumplit îl constituie cel al unei tinere căreia, în urma loviturii, i-a fost scos ochiul din orbită. Cum poate acumula un agresor atâta bestialitate? Cum poate fi pedepsită o asemenea faptă?

Știm, de fapt, tot ce a fost atunci, la mineriada din iunie?

Cred că răspunsul este afirmativ: avem toate informaţiile semnificative.

Ceea ce nu-i împiedică pe profesioniştii minciunii – Iliescu, Roman, Răzvan Theodorescu – să persevereze în explicaţii aberante, de genul „lovitură de stat” şi „sosire spontană a minerilor”. A fost lansat pe piaţă, pentru amatorii de mister, şi un factor extern: „mâna ruşilor”. Dar mineriada din iunie a fost, din păcate, „un produs 100% românesc”.

Mai departe, pentru tînărul ignorant ce am ales să fiu, dar care vrea să știe – ceea ce a fost atunci, la mineriada din iunie, a fost despre a)speranță; b)disperare; c)democrație; d)autoritarism; e)alt răspuns?

 A fost o maximă răbufnire a răului românesc; a fost o formă de primat al prostiei şi bestialităţii; a fost o confirmare a „Mioriţei”, în care personajele negative îl suprimă pe cel pozitiv. Dacă ciobanii din „Mioriţa” ar fi votat la 20 mai 1990, rezultatul (66.67%) ar fi fost foarte apropiat de cel obţinut de FSN (66.31%).

Cum evaluați mitologizarea acestor mișcări care au dus la mineriade? Cum s-au lăsat în mit mineriadele? Aproape de ceea ce a fost cu adevărat? Sau, azi, avem o versiune prea idealistă a faptelor?

Mi-e greu să vă răspund. Nu am o înţelegere a percepţiei globale a fenomenului. Impresia mea este că lumea a rămas scindată, propaganda favorabilă lui Iliescu este încă foarte puternică.

Cine au fost cei care au dorit blocarea adevărurilor despre mineriade?

Lista e lungă, numele sunt grele. În primul rând, Iliescu, care ar fi trebuit să fie condamnat la închisoare pe viaţă. Apoi Petre Roman, locotenentul său de atunci, debarcat la următoarea mineriadă – cea mai misterioasă dintre toate (probabil, rezultatul unui pact secret dintre Iliescu şi Cozma, girat de SRI). Apoi foştii şi actualii securişti. Apoi partea din procuratură aservită lui Iliescu – în continuare foarte puternică, după cum vedem. În acest context, trebuie să elogiem sacrificiul eroic al lui Teodor Mărieş care, printr-o grevă a foamei neverosimil de lungă, a obţinut decizia CEDO de rejudecare a dosarului Mineriadei. Al cărei efect e deocamdată nul, audierea lui Iliescu a fost un regal al ruşinii.

În fine, ministerul de interne, care a fost solidar cu Miron Cozma în timpul penultimei mineriade, sabotând deschis jandarmii şi susţinând minerii care porniseră spre Bucureşti. Lista este, bineînţeles, incompletă.

Ce a pierdut atunci România, de partea bună, de partea binelui?

România pierduse deja o şansă majoră de exercitare a democraţiei prin alegerile de la 20 mai, desfăşurate după o campanie electorală în care intimidările grosolane la adresa opoziţiei au fost paroxistice, la limita criminalităţii. Alegerile în sine fuseseră grosolan falsificate.

A urmat o a doua lovitură dată democraţiei, prin care opoziţia, deja reprezentată diminuat, măcinată de disensiuni interne, minată de nepriceperea liderilor, infiltrată de securişti şi lichele, a fost placată exact când ar fi trebuit să ia startul. A pierdut, după cum s-a spus în nenumărate rânduri, şansa unei evoluţii democratice.

barsan 1

Ce a câștigat?

A câştigat un om sfânt, Părintele Valerian – fostul actor Dragoş Pâslaru. A câştigat un erou – inginerul Ioan Mănucu, cel care a oprit trenurile, decuplând tensiunea de pe linia pe care se deplasau minerii spre Bucureşti. Inginerul Mănucu a demonstrat că oprirea minerilor era la îndemâna unui om obişnuit: orice feroviar care ar fi pus semaforul pe culoarea roşie ar fi oprit trenurile. Dar Mănucu a fost singurul feroviar curajos, pe distanţa Petroşani – Bucureşti. Un caz similar s-a petrecut, se pare, la Câmpulung Muscel, unde şeful gării a refuzat să-i sprijine pe mineri, dar evenimentul a fost foarte puţin mediatizat.

De ce, la un sfert de secol de la acea explozie de violență, vinovații nu au plătit cum se cuvine?

Eu aş spune că nu a plătit absolut nici unul dintre marii vinovaţi. Miron Cozma a fost judecat şi condamnat pentru ultimele două mineriade, nu pentru cea din iunie, iar închisoarea pe care a făcut-o a fost o ruşine pentru sistemul penitenciar. Detalii se pot găsi în cartea mea despre mineriadă. Singurul pedepsit a fost minerul care a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu.

Cine sunt, în opinia dvs, marii vinovați pentru acele sîngeroase și teribile momente?

I-am numit deja pe Iliescu şi Roman. Urmează, evident, Voican Voiculescu, Măgureanu etc. Dar prefer să vorbesc despre vinovăţia intelectualilor, care mi se pare foarte gravă.

Primul pe listă este Răzvan Theodorescu, complicele farsei de la Televiziune, cel care, provocând oprirea emisiei postului naţional, a „Dumnezeului herzian”, după expresia lui Andrei Cornea, a produs o enormă dezinformare, la nivel global: românii au crezut că la Bucureşti se desfăşoară o lovitută de stat. Această dezinformare a culminat lanţul de falsificări ale TVR, aflată sub conducerea lui Răzvan Theodorescu de la 9 februarie 1990; personajul a jucat un rol-cheie în demonizarea opoziţiei democratice, în prezentarea falsificată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, în livrarea provocărilor iliesciene din 13 iunie drept lovitură de stat legionară. O minimă decenţă profesională – Theodorescu este totuşi istoric – ar fi trebuit să-i interzică formularea, difuzarea şi susţinerea obstinată, până astăzi, a unor asemenea minciuni grosolane, dintre care cea mai grotescă este „rebeliunea legionară”.

Lista ziariştilor din presa scrisă, vinovaţi de falsificarea adevărului, este de asemenea lungă. Un interviu luat de C. T. Popescu lui Răzvan Theodorescu şi Emanoil Valeriu, publicat în „Adevărul” (sic), este un bun candidat pentru o antologie a ruşinii post-decembriste. „Dimineaţa” şi „Azi” au aruncat pe piaţă tone de hârtie imundă. Analiza publicaţiilor feseniste ar putea face obiectul unui util studiu de istorie recentă.

Cum există – adecvat, precar, în chip marginal, aproape deloc – memoria acelor mineriade în spațiul public de la noi?

Mineriadele sunt evenimente de care nu-şi aminteşte nimeni cu plăcere, pentru că mai toate categoriile implicate – mineri, studenţi, opoziţie, oameni de pe stradă, ziarişti oportunişti, politicieni fesenişti, poliţişti, securişti – au fie gustul amar al eşecului şi suferinţei, fie gustul amar al păcatului, neasumat şi neiertat.

Pentru memoria colectivă, sunt importante filmele de care am amintit, al lui Lucian Pintilie şi al lui Stere Gulea; cartea foarte documentată a remarcabilului sociolog Alin Rus, lectură obligatorie pentru oricine vrea să înţeleagă în profunzime mineriadele; cartea scrisă de Mihnea Berindei, Anne Planche şi Ariadna Combes, singura care are o versiune într-o limbă de circulaţie internaţională (franceză). Dar aceste cărţi – ca şi a mea – au o difuzare foarte restrânsă.

Subiectul revine periodic în mass media, tratat de regulă într-o manieră decepţionantă – cel puţin asta este percepţia mea. Mese rotunde la care nu sunt invitate personajele emblematice ale Pieţei; evocări ale unor ziarişti care cunosc superficial evenimentele; interviuri luate lui Miron Cozma, personaj nefrecventabil, cu care nici un jurnalist care se respectă nu ar trebui să stea de vorbă. De altfel, declaraţiile sale nu conţin decât otravă şi minciuni, astfel că publicarea lor este extrem de nocivă.

Reformulată tematică întrebării anterioare: ne amintim prea multe despre mineriade sau uităm nepermis de mult?

Nu cred că uităm, cred mai curând că este un subiect dureros, despre care nu vorbim cu plăcere.

Avem voie să uităm ce a fost atunci?

Nu, bineînţeles că nu. Dar ne-uitarea trebuie să producă efecte palpabile, pedepsire vinovaţilor, în primul rând a lui Iliescu, recunoaşterea greşelilor, preţuirea eroilor. Dar nimeni nu-şi aminteşte de Ion Mănucu, nici măcar la Craiova. Or, la noi ne-uitarea produce în principal parastase şi discuţii sterile.

Ați detectat, în anii din urmă, tehnici de manipulare și de agresiune, folosite inițial la mineriade, aplicate pentru alte zone?

În privinţa tehnicilor de manipulare a opiniei publice şi a agresiunii verbale, am constatat cu regret recrudescenţa linşajului mediatic. Lansarea de calomnii care transformă orice subiect într-unul „controversat”,  accentul pus pe aspecte negative periferice, speculate în manieră grotescă, publicarea unor fotografii în care personajul a cărei discreditare se urmăreşte apare în posturi defavorizante, sunt aspecte cotidiene, din păcate, nu numai în presa românească – aş zice că ele afectează mult mai grav presa occidentală. De exemplu, efectiv nu ştiam cum arată Trump decât după câştigarea alegerilor; toate imaginile difuzate în campania electorală de BBC, Yahoo News, etc. erau pur şi simplu groteşti.

Libertatea presei, în ceea ce numeam cândva Lumea liberă, este grav ameninţată de aşa-zisa corectitudine politică, un cod de cenzurare sistematică a adversarului de idei, un mod de legitimare a linşajului mediatic.

Dar, dincolo de cuvinte şi imagini, există şi legitimări ale violenţei, de exemplu prin încurajarea unor acţiuni ale apărătorilor „dreptului animalelor” care frizează terorismul. De aici până la mineriade e doar un pas. M-am referit doar la lumea occidentală, pentru că dacă am include şi Orientul Apropiat, discuţia s-ar complica peste măsură.

S-a vorbit despre ”mineriadele TV”. E o parafrază justă?

Aş zice că asimilarea linşajului mediatic cu mineriadele este excesivă; mineriadele sunt legate neapărat de violenţa.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *