Experienţa mea de pescuit se limitează la cumpărarea unei undiţe pentru fiul meu când avea zece ani şi la căutarea, tot atunci, a unui magazin de râme pentru momeală. M-a surprins existenţa magazinelor cu râme vii, ţinute la frigider ca să nu moară, dar nord-americanul are de toate! Ba chiar recent am aflat că în Ontario afacerea cu râme e foarte rentabilă. Ele se culeg şi apoi se congelează în frigidere uriaşe. Nu de mult, chimista cu care lucrez mi-a comunicat pe un ton complice: „Va interesează un loc cu multe râme? Ştiu eu unul foarte aproape, mergeţi noaptea şi culegeţi câte vreţi”. „De ce noaptea? E ilegal?” „Nu, nici vorbă, dar noaptea sunt mai multe şi mai la suprafaţă”. N-am dat curs invitaţiei, noaptea îmi place să dorm, dar, cum niciodată nu-i târziu să-ţi schimbi cariera, poate voi alege vânzarea de râme, mai ales că e profitabilă!
Dar să revenim la povestea despre pescuit. Nu e a mea, ci a unui prieten, Radu, venit ca şi mine din Montreal la Toronto. Discuţia a început de la pişcăturile de ţânţari. Mă plângeam de faptul că, în ciuda numeroaselor măsuri de protecţie contra ţânţarilor ale unor prieteni la care am stat într-o seară în curte, m-am ales cu o grămadă de pişcături. „Ţânţari? zice Radu, să n-aud de ei. Să-ţi spun ce-am păţit acum câţiva ani”. Şi aşa a început Radu să povestească.
„Eram la Montreal şi, într-o sâmbătă seara, trecut de zece, mă trezesc cu vecinul meu Lică la mine. „Mă Radu, zice Lică, am găsit un loc de pescuit nemaipomenit, poţi prinde acolo crapi de un metru. Hai cu mine să vezi!” „Când, acuma?!” ” Da, nu-i departe, vreo oră de condus. Vii?” „Fii cuminte, Lică, ce asta-i oră de plecat de acasă? Nu merg, băiete, nu mă mişc de la televizor nici mort”. Da’ Lică tot insistă şi nu aşa, în şoaptă, ci în gura mare, până când nevasta-mea, care se culcase, s-a repezit la noi: „Dispăreţi amândoi să nu vă mai aud, că faceţi o gălăgie de nu poate omul să doarmă!” Ei, ce să fac, şi-a continuat Radu povestea, i-am zis lui Lică să aştepte un pic până prepară nevasta-mea – pe care am sculat-o din somn- o mămăligă pentru momeală, timp în care l-am întrebat dacă avea permis de pescuit. Avea. Şi de Ontario? Că locul acela era în Ontario, nu în Quebec. Avea. Când a terminat nevastă-mea mămăliga, am pus-o într-o oală pe bufet, iar alături am pus loţiunea protectoare contra ţânţarilor, să n-o uit. A încărcat Lică maşina cu undiţele şi cu o ladă de bere şi cam pe la miezul nopţii am plecat. După vreo jumate de oră de drum, îl întreb pe Lică: „Ai luat mămăliga şi loţiunea de ţânţari de pe bufet?” „Nu, zice el senin, am crezut că le-ai luat tu”. Bun. Trebuia deci să căutăm momeală. Am cumpărat de la un la magazin deschis 24 de ore o conservă de boabe de porumb pentru momeală şi, neavând încotro, am renunţat la alifia contra ţânţarilor.”
„Am ajuns la locul respectiv mult după miezul nopţii, continuă Radu, am parcat maşina într-o rână, să fim aproape şi ne-am aşezat la pescuit. Nu-ţi exagerez, am prins patru crapi de câte un metru fiecare. Dacă nu mă crezi, ţi-aduc poza, i-am fotografiat în cadă să mă creadă lumea. Am avut şi doi mai mici, pe ăia nici nu i-am mai pus la socoteală”. „Da’ nu v-a prins niciun poliţist că pescuiţi noaptea?” întreb eu. „Am avut noroc. Nu că nu-i voie să pescuieşti noaptea, asta e legal. Alta era buba: deşteptu’ de Lică avea permis de Ontario, dar era expirat de trei ani. A scăpat, că altfel era bun de o amendă grasă. Cum spuneam deci, am ajuns spre dimineaţă cu peştii acasă, i-am pus în cadă, că mai mişcau şi i-am fotografiat, să am dovadă. După aia i-am zis lui Lică că-i împărţim, iau eu doi, el doi. Da’ Lică n-a vrut, că nevasta-sa e una d-aia care găteşte comandând piţa, aşa că aveam patru ditamai peştii şi nu ştiam ce să facem cu ei. Am sculat-o pe nevasta-mea, a curăţat ea doi, pe unul l-am tăiat şi pus la congelator de mi l-am umplut bocnă, pe-al doilea l-am pregătit să-l gătim, noroc că aveam un castron de cantină lăsat aici de o mătuşă care l-a cumpărat de la un bazar şi a vrut să-l ia în România, da’ era prea mare şi ni l-a lăsat nouă. Am început imediat să sunăm pe la prieteni să plasăm peştii. Da’ cine vrea peşte duminică dimineaţa la şase? Cât erau ei de proaspeţi, nimeni n-a vrut s-audă de peşti. Mai târziu când s-au trezit, au sărit pe noi, a sunat toată ziua telefonul. Şi aşa am scăpat de ceilalţi doi peşti”. „Da’ măcar au fost buni?” am întrebat eu. „O minunăţie! Canadienii ăştia habar n-au să mănânce crap cu mujdei şi mămăligă! Crapu’ mare n-are oase, da’ nici ăia mici nu prea au avut”.
„Cum văd, povestea s-a sfârşit cu bine”, zic eu. „Stai, că nu e gata, continuă Radu. Pe seară au început să mă mănânce picioarele şi să mi se umfle aşa de tare, că a trebuit să merg la spital. Mă muşcaseră ţânţarii, da’ pe moment nu-i simţisem, abia a doua zi am reacţionat. Mi-au făcut acolo la spital injecţii şi mi-au zis ca musai să mă feresc de ţânţari. O săptămână am fost aşa de umflat de nu puteam nici să mă-ncalţ. Nevastă-mea poate să stea cât vrea printre ei şi n-are o pişcătură, dar la mine, să mă ferească Dumnezeu, vin grămadă toţi. Când ieşim la picnic, nevastă-mea, fiică-mea şi căţelul se bucură la aer, doar eu stau ca prostu’ în maşină cu geamul închis şi mă uit la ei”. „Dar cu berea cum a fost? am continuat eu. Aţi băut-o?” „Cum să nu? Lică a băut-o toată, doar nu el conducea maşina. Lui i-au confiscat permisul pe un an, l-au prins beat la volan. Inconştient, domnule, să pleci de la o petrecere la trei dimineaţa când nici nu te ţii pe picioare. Ce crezi? Eram şi eu la petrecerea aia, puteam să-l fi condus eu, sau să fi dormit acolo la prieteni, da’ el n-a zis o vorbă, a plecat şi la un control pe autostradă l-au prins. Nu numai pe el, erau mulţi. Ce să-i faci? Are capul în nori, ca toţi computeriştii”.
N-am mai avut timp de taclale şi ne-am despărţit, Radu cu ale lui, eu cu ale mele. Un singur gând m-a frământat după aceea: cum au înfipt băieţii boabele de porumb din conservă în cârligul undiţei? Unul câte unul, ca mărgelele? Când ȋl mai văd pe Radu, trebuie neapărat să-l întreb!
Desene de Adelaida Mateescu
