Taximetristul ne-a lăsat în câmp, nu înainte de a ne teroriza cu tot felul de conspiraţionisme de prin partea locului, despre cum „le-a întors spatele Hagi celor de la Farul” şi mirându-se cum de am venit tocmai de la Cluj ca să susţinem „Viitorul”. Nu am avut cu cine vorbi pe parcursul cursei: omul o ţinea pe a lui, că ştie el de la unchiul lui, care ştie de la altcineva şi tot aşa, că Hagi a trădat Constanţa, că nu ştiu ce juniori s-au accidentat şi Hagi nu le-ar fi plătit spitalizarea etc. etc. etc. Nu mai contau decât detaliile detaliilor, ceea ce făcuse şi realizase Hagi acum sau înainte ca jucător erau apă de ploaie. Vorba personajului caragialian: Nu voi să ştiu de Europa dumitale… Cand m-am dat jos din maşină, mă durea capul. Din fericire, ieşise, la câteva minute după ploaia măruntă, curcubeul. În curtea Academiei fanii cântau şi dansau.
Ne aşezăm în tribună, iar spectatorii de lângă mine încep să şuşotească între ei, după ce îmi remarcă accentul cu care scandez sau comentez la anumite faze. Adevărul e că am îngheţat la câteva dintre momentele meciului, CFR-ul a avut vreo două-trei ocazii foarte mari să înscrie, la fel ca şi Universitatea Craiova în meciul de la Piteşti cu o săptămână înainte. Încă o palmă după ceafa celor obsedaţi de blaturi. Dar să nu ne pripim: în profilul psihologic al conaţionalilor, la loc de cinste şade suspiciunea drept trăsătura noastră distinctivă, recent dovedită inclusiv ştiinţific (v. cartea profesorului Daniel David de la Universitatea clujeană), după ce Mihail Ralea o intuia încă din perioada interbelică.
După transformarea penalty-ului, am avut cele mai mari emoţii. În timp ce cu vârful buzelor murmuram ce bucăţi de rugăciuni trunchiate îmi veneau în minte în secundele respective, auzeam în spatele meu întruna scandări din gama „muie Steaua” şi tot tacâmul. Cam în atmosfera asta oximoronică am aşteptat fluierul final al arbitrului. Maria, iubita mea, a fost mai curajoasă, după ce am trăit la unison tensiunea meciului. M-a luat de mână şi a spus: „Hai!”. Am sărit gardul, am invadat terenul, m-am îmbrăţişat cu oficialii clubului şi cu jucătorii şi m-am încrucişat pentru prima oară în viaţă cu maestrul Marius Mitran, pe care microbiştii îl cunosc mai cu seamă de la cea mai nostalgică emisiune de cultură fotbalistică de la noi: Replay.
Intenţionăm să ne facem poză şi cu Kévin Boli. Fundaşul ivorian, provenit dintr-o familie de fotbalişti din tată-n fiu, este singurul stranier al echipei. Declarase la o conferinţă de presă cu câteva săptămâni înainte că a câştiga titlul echivala cu o minune pentru el, pentru echipă, dar şi pentru „all the people in Constanţa”. Săracul, câtă naivitate… I-am întâlnit privirea şi m-a izbit faptul că plângea zâmbind şi zâmbea plângând. Arăta ca un gladiator cu ochii înecaţi în lacrimi sau ca o păpuşă inertă înconjurată pe rând de oameni care îşi petreceau mâna peste umărul exponatului, zâmbeau şi îşi făceau câte un selfie. Am rămas impresionat de băieţii tineri ai Viitorului, de bucuria lor curată şi de bunul lor simţ. Motivul principal pentru care s-a câştigat titlul sunt ei înşişi, prin talentul şi prin munca depusă, în contextul unei filosofii cazone care le-a fost impregnată de Hagi. Am rămas impresionat de jocul unor Victor Rîmniceanu, Romario Benzar, Cristi Ganea, Florin Coman, George Ţucudean, şi, mai presus, de jocul la sacrificiu al lui Boli. Asaltul şi munca cea mai grea s-au dat la mijlocul terenului, unde Hagi a fost nevoit să improvizeze, fiind privat de câţiva jucători de bază, între care se detaşa probabil cea mai grea absenţă, practic cel mai constant dintre jucători, şi anume Dragoş Nedelcu. Chiar şi aşa, cu şansă şi cu sacrificiul băieţilor – Ganea era peste tot – au rezistat până la final.
Cu privire la scandalul reclamaţiei pe care urmează să o depună echipa FCSB la TAS, nu pot, în calitate de literat, să nu mă gândesc: au tot dreptul să facă asta, nu încape vorbă, dar ce ironie ca titlul să atârne, în esenţă, de o chestiune de …limba română! Mă rog, de hermeneutică juridică, la rigoare. Sunt convins că şi unor Radu Paraschivescu, Radu Cosaşu sau Ioan Groşan trebuie să le fi trecut prin minte aşa ceva. În fine, a început iar ploaia. Îl aştept în continuare pe Hagi. Când apare, lumea sare pe el, dar antrenorul are răbdare şi priveşte atent în fiecare blitz al fanilor. Îl întreb dacă mi-a citit textul de săptămâna trecută din „Observator cultural” şi îi smulg un zâmbet pe chip. „Da – îmi răspunde – l-am citit, mulţumesc”. Gata, misiune îndeplinită, putem să ne întoarcem la hotel şi să dormim liniştiţi.
La final, am scăpat şi de taximetriştii sfătoşi: jurnalistul Dan Filoti ne-a salvat şi ne-a dus până aproape de hotel. Pot să mă întorc acasă liniştit, unde mă aşteaptă nu schiţe de cărţi despre Hagi, ci ditamai şantierul doctoral, unde nu poţi ţine discursuri despre monarhii în fotbal fără să ajungi să smulgi zâmbete ironice.
