– În saloanele franceze ale secolului al XIX-lea, din perioada Belle Époque, elita culturală a vremii se amuza cu un joc de societate adus din Anglia, prin care participanţii îşi dezvăluiau gusturile, aspiraţiile, dorinţele şi caracterul, mi-a explicat Ioana. Setul de întrebări era acelaşi pentru toţi, iar răspunsurile spontane erau aşternute pe hârtie, în nişte „albume de confesiuni“.
– Ce legătură avea Proust cu acest joc?
– El l-a jucat de două ori, o dată la cincisprezece ani şi apoi la nouăsprezece ani, iar manuscrisul original, intitulat Confidenţe de salon, datând din 1890, a fost descoperit în 1924. Răspunsurile lui la întrebări îi fac un autoportret mişcător .
– Vrei să ne testăm personalităţile? am zâmbit cu sfială.
– Bineînţeles! exclamă Ioana. De data asta nu mai scapi.
– Cum facem? am iscodit-o.
– Eu, să-ţi spun drept, am o versiune prescurtată a setului original, aşa că pornim jocul de la textul meu.
Ioana scoase dintr-un plic puţin îngălbenit o foaie împăturită şi mi-o întinse, îndemnându-mă să citesc cu voce tare întrebările. Am deschis hârtia şi am început:
– Ce calitate admiri la un om?
– Farmecul. Dar tu?
– Bunătatea. Ce apreciezi mai mult la un prieten?
– Demnitatea, sensul onoarei, deşteptăciunea, umorul şi cultura, preciză mătuşa.
– Care e principala trăsătură a caracterului tău?
– Nerăbdarea, se grăbi Ioana să răspundă. Tu ce spui?
– Eu sunt mai contemplativă, îmi place să visez cu ochii deschişi.
Am trecut la altă întrebare:
– Care e cel mai mare defect al tău?
– Spiritul polemic, mărturisi Ioana.
– De ce ar fi spiritul polemic un defect? m-am mirat.
– Detest felul meu de a polemiza, îmi explică ea, deoarece creează animozitate, rupând bruma de iluzie că oamenii s-ar putea înţelege între ei. Există în mine un drăcuşor provocator care mă face să-i zgândăr pe cei din jur, să-i contrazic până în pânzele albe. Asta mă distrează grozav, dar pe ceilalţi îi enervează.
– Care e ocupaţia ta preferată? am continuat seria întrebărilor.
– Ador să pictez ascultând muzică. Aşa se nasc pe pânze visele mele. Tu ce alegi?
– Scrisul şi plimbarea.
– Nu pricep. Sunt două lucruri diferite, se înceţoşă Ioana.
– Nicidecum. Mă plimb cu gândul pe foaia albă pe care scriu, uneori ajung în ţinuturi necunoscute, alteori mă întorc nostalgică în locurile de demult. Care e visul tău de fericire?
– Să devin mai altruistă şi să mă împac cu mine însămi. Tu ce preferi?
– Să ajung în rai cu tine.
– Noi două acolo? râse Ioana. Eu o să mai zăbovesc în Purgatoriu… m-am zbenguit un pic prea mult pe pământ.
– Care ar fi fost cel mai rău lucru din viaţa ta?
– Să nu fi putut iubi.
– Care ar fi cea mai mare nenorocire care ţi s-ar putea întâmpla? am cercetat-o mai departe.
– Să-mi pierd fiul, se întunecă Ioana. Care ar fi pentru tine?
– Cel mai groaznic lucru ar fi să-mi pierd credinţa în Dumnezeu, pentru că fără ea n-aş putea face faţă nici unui dezastru.
– Nu dai de întrebări mai puţin sumbre? se foi Ioana.
– Ba da. Ce ai vrea să fii?
– Ceea ce sunt, se însenină ea.
– Care e eroul tău preferat?
– Sherlock Holmes, pentru că prinde totdeauna răufăcătorii şi îi scoate din bucluc pe cei buni, îmi explică mătuşa. Dar eroul tău?
– Don Quijote.
– Nu mă mir, dădu ea din umeri. Visaţi amândoi cai verzi pe pereţi.
– Eroina ta preferată?
– Albă ca Zăpada, pentru că e inocentă şi are încredere în toţi. Povestea ei mi-a legănat copilăria… se înduioşă Ioana.
– Eu o aleg pe Cenuşăreasa, pentru că îmi plac deghizările şi cred în minuni. Ia spune-mi care e eroul tău din viaţa reală?
– Martin Luther King. Al tău?
– Papa Ioan Paul al II-lea. Eroina ta din istorie?
– Maria Antoaneta.
– Ai ales nişte personalităţi cu totul opuse, am comentat, uimită de opţiunea Ioanei.
– Aşa e, aprobă ea, dar omul este făcut din contrarii. Martin Luther King ne propunea să vedem lumea fără egoism, fără vanitate, eliberată de egoul criminal din noi, pe când Maria Antoaneta se purta ca un copil, se juca asemeni unui mânz năzdrăvan, era poate prea tânără, prea frumoasă pentru a înţelege răspunderea pe care o avea faţă de ţara ei. Spune-mi acum alegerea ta.
– Maica Tereza. Am văzut-o o singură dată la Bucureşti, după 1989, când a venit să ne vorbească la Universitate. „Îmi pare atât de rău, mărturisea, că nu am trăit pe vremea Mântuitorului şi că n-am putut să-I spăl rănile când L-au dat jos de pe cruce, dar mi s-a alinat sufletul când am simţit în fiecare bolnav pe care-l îngrijeam prezenţa lui Isus.“ Când a sfârşit, toată sala s-a ridicat în picioare şi a cântat „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând“. A fost extraordinar.
– Într-adevăr, se îngândură Ioana.
– Care sunt prozatorii şi poeţii tăi preferaţi? am revenit la întrebări.
– Anatole France, Maupassant, Dostoievski, Proust, St. Exupéry, Leopardi, Puşkin, René Char, Minulescu, Musset, Shelley, Laforgue, Mallarmé.
– Compozitorii favoriţi? am luat-o mai iute.
– Ravel, Debussy, Schubert, Wagner, se precipită mătuşa.
– Ce har ţi-ai fi dorit să ai?
– Dansul. Îmi place ritmul la nebunie, eu şi când pictez fac culorile să joace. Ştii că şi acum, la 85 de ani, dansez în fiecare dimineaţă? Întâi deschid radioul pentru noutăţile zilei şi, cum de obicei ştirile nu sunt îmbucuratoare, pun imediat mâna pe buton şi caut muzică de dans. Nici dacă m-ar pişca un ţânţar n-aş fi mai sprinţară. Sar deodată din pat şi, neavând partener, la nouă dimineaţa, iau mătura şi o bună jumătate de oră dansez fără oprire pe ritmul nebun al vreunui rock. Nu mă mir că pe urmă tensiunea mi se urcă la douăzeci şi doi.
– Povesteşte-mi despre un dans de neuitat.
– Am dansat odată cu un italian foarte frumos, parfumat şi elegant. Ţinând să facă pe vedeta, el a transformat un twist îndrăcit într-un passo doble, care e un dans senzual, nu mai ai nevoie de cuvinte, spui tot ce ai pe inimă numai prin ritm…
– Ceva mai recent?
– Acum cinci ani am fost invitată la o nuntă pe un vapor, cu trei sute de oaspeţi. Erau acolo mulţi prieteni pe care nu-i văzusem de mult, deci bucurie mare. Mireasa adorabilă, era mare dansatoare, mirele drăguţ, muzica – frenetică. Puteam eu să rămân locului, senină şi impasibilă? Mi-am acaparat partenerul de masă, l-am luat de mână şi hai la dans! Săracul era cam perplex, iar ritmul fiind extrem de dinamic am început să ţopăim până la extenuare pentru el, pentru mine nu! Am avut tot felul de parteneri în acea seară, iar o prietenă, văzându-mă atât de flămândă de dans, mi-a oferit, cu destulă reticenţă, să-l încerc pe soţul ei. Am acceptat râzând, convinsă că va fi un eşec total, când colo, partenerul s-a dovedit un dansator emerit. Ajunsă acasă la patru dimineaţa, după o noapte de dans fără întrerupere, mi-am făcut o revizie vizuală şi mi-am zis că dansatorul care a rezistat cel mai bine la torturile mele merita un premiu. Fără ezitare, am desenat doi dansatori cu floricele împrejur, am scris cu litere mari: „Premiul I pentru cel mai bun dansator” şi i l-am trimis respectivului prin poştă. Mulţi au făcut haz, dar alţii, dezamăgiţi, au contestat acordarea distincţiei partenerului desemnat.
– Grozav, am chicotit.
– Hai să revenim la chestionar, mă zori Ioana.
– Care sunt pictorii tăi preferaţi?
– Leonardo, Piero della Francesca, Rafael, Monet, Klee, Bissière. Mai sunt multe întrebări?
– Destule. De ce? m-am mirat.
– Pentru că viaţa este scurtă, nu avem dreptul să ne plictisim, replică Ioana.
– O să sar peste câteva. În ce ţară ai vrea să trăieşti?
– Într-o ţară unde ura şi invidia să nu existe. Dar tu?
– Într-o Românie vindecată de rău. Apoi am continuat: Ce deteşti cel mai mult?
– Oportunismul şi îngâmfarea.
– Care e deviza ta?
– Să râd. A ta?
– Să ajut, am răspuns. Iată penultima întrebare: Cum ai vrea să mori?
– În patul meu, sănătoasă tun, iertându-i pe cei care mi-au dorit răul, glumi Ioana. Poate aşa îl îmbunez pe Sfântul Petru şi-l fac să spună: „Haide, intră repede în rai până nu mă răzgândesc. Dar tu?
– Eu aş vrea să mor împărtăşită, vegheată de un înger.
– Foarte poetic, nimic de zis, comentă Ioana.
– Care e starea ta de spirit acum?
– Veselia. Iar a ta?
– Melancolia.
– Văd că suntem ca soarele şi luna în felul de a fi. Hai să inventăm şi noi două întrebări. E rândul tău.
– Dacă ar fi să alegi, cu ce scriitor ai fi vrut să faci schimb de identitate?
– Poate cu Păstorel Teodoreanu, pentru că era mereu beat şi deci fericit. Tu?
– Cu tatăl meu, i-am răspuns, pentru că astfel aş fi scris romanele pe care visa să le pună pe hârtie, dar n-a mai avut timp…
fragment din vol. Ioana Celibidache, o mãtuşã de poveste, Ed. Humanitas, 2011
