Cazul Cristina Tunegaru

Pe rețelele de socializare și nu numai se comentează cu înverșunare crescândă în ultimele zile cazul tinerei profesoare care se războiește din felurite pricini cu sistemul de învățământ. Cel mai recent capăt de acuzare îl constituie îndepărtarea acesteia de la catedră, ca urmare a faptului că pretendenta la post nu este titulară.
Rezum aici argumentele ultimei avalanșe de opinii: Cristina Tunegaru nu e titulară şi se pare că a omis să menționeze concret acest aspect. Unii zic chiar că ar fi mințit sau ar fi ascuns deliberat acest amănunt în denunțul postat pe internet. Îndepărtarea ei de la catedra respectivă este legală, OK, iar faptul că a luat notă mare la examenul de titularizare e în afara discuției. Bine, până aici, toate clare! Dacă putem să mergem mai departe şi să nu-i închidem definitiv uşa în faţă doar pentru faptul că „nu e legal” şi atât, atunci să observăm că fronda ei, în ce are mai adânc şi mai coerent, e una la adresa metodologiei înseşi. A sistemului care perpetuează această metodologie bolnavă şi anacronică. Profesoara are dreptate aici, cel puțin într-o privință – u¬¬na deloc neglijabilă – , dar să-i dăm cuvântul:
„Dacă afectează imaginea sistemului nu e responsabilitatea mea, ci a celor care au luat deciziile, care sunt legale; tocmai asta denunț, că se poate lua o asemenea decizie discreționară, că mi se poate nega legal dreptul de a concura cu șanse egale pe un post liber, că vechimea și hârtiile bat competența și interesul superior al copiilor. E inacceptabil ca decizia de angajare a unui profesor să nu țină cont de realitatea din școală și de dorința părinților. Sistemul împarte arbitrar resursa umană în insideri și marginali și ia pe baza acestei distincții decizii care pot afecta viitorul unor copii. Problema e mult mai amplă decât cazul meu individual, în fiecare an acest sistem atavic de angajare prin „repartiție” exact ca în comunism exclude tineri valoroși care pot reprezenta schimbarea pe care ne-o dorim în educația publică. Pentru că posturile dispar înainte de concursurile care ajung un teatru absurd: sute de profesori se bat pe niciun post, concurează pentru palmares. E o discuție pe care trebuie să o avem calm dincolo de imixiuni politice, chiar cu riscul de a ciufuli orgolii și cariere clădite pe mânuirea expertă a regulamentelor”.
Eu sper că nu avem de gând să îmbătrânim cu regulamentele în mână. Şi eu am tratat-o de sus pe această tânără profesoară, şi mi-am spus la început cum o fac mulţi acum: „hai, bă, cine-i asta şi de unde-o apărut?”, mai ales că nu am fost (şi nu sunt!) de acord cu perspectiva ei privind marginalizarea clasicilor în studiul gimnazial, deși o pot înțelege, cu atât mai mult cu cât cred în inventivitatea şi adaptabilitatea metodică și pedagogică a colegilor mei de breaslă.
Cine sunt, însă, cei care o contestă astăzi pe Cristina Tunegaru şi ideile cuprinse în pasajul citat mai sus? Profesorii cu vechime în sistem, care se clădesc pe principiul: „am suferit noi, deci să sufere şi-ăștia tineri”? Inspectorii de română? Purtătorii de cuvânt ai sistemului sau cei preocupați să-şi păstreze privilegiile? Sunt ei oare cei mai credibili şi mai autorizaţi să vorbească în aceste momente? Vorbim de două seturi de argumente care se bat cap în cap: unul cuprinde hârţogării, excepții, frazeologii, motivații că aşa ‘zice regulamentele’, celălalt cuprinde o discuție de principii: o, da, una idealistă, se va spune. Dacă noi am mâncat rahat şi n-am murit, să o facă şi ea, se va spune. Ce crede ea, că va schimba lumea? se va spune. Ah, tinerii ăștia, se va spune. Cunoaștem cu toții retorica respectivă.
Personal, nu o cunosc pe Cristina Tunegaru şi nu am auzit de domnia sa decât din presă (sau, mă rog, de pe Facebook), dar mediatizarea excesivă a cazului şi controversele iscate, pozițiile unor prieteni sau ale unor cunoscuți dornici să înțeleagă despre ce e vorba şi unde se împarte dreptatea, m-au determinat să merg direct la „surse”, să citesc postările tinerei profesoare şi să nu mă mai bazez, cum facem de atâtea ori, doar pe regulamente – şi ele supuse greșelii – sau doar pe aşa-numita autoritate a „lucrului judecat”. Se presupune că, după avalanşa resentimentară a unor colegi din sistem, sosită ca un curent restaurator în urma celuilalt vifor întreținut zilele trecute de către presa de scandal, au pus-o cu botul pe labe pe Cristina Tunegaru, iar confrați de aiurea îşi freacă mâinile că i-au dat de capăt problemei care ameninţa să creeze mici indigestii la masa privilegiaţilor sistemului. Din punctul meu de vedere, schema atotsimplificatoare atât de dorită întârzie să apară. Lucrurile sunt mult mai complicate, iar adevărul e că profesoara are şi nu are dreptate în demersurile ei. Iar un astfel de punct de vedere, sincer să fiu, eu nu am întâlnit defel zilele acestea în discuțiile purtate pe Facebook sau în comunicatele unor aşa-zişi oficiali. În schimb, am întâlnit din plin, ca de obicei, un joc la capete şi o polarizare excesivă a opiniilor.

3 Comentarii

  1. Nae Ionescu says:

    Dl.Romila are dreptate,intr-un sistem asa de complex, schimbarile se fac in timp si greu, daca toți vrem sa le facem.Pe de altă parte, regulie trebuie urmate, chiar daca sunt gresite, de mâine să iși facă toți profesorii propria programă, unde s-ar ajunge?Tot politicul este cel care este chemat să rezolve și acestă problemă, asta însemnaă o implicare a tinerilor profesori în reformă și în politic și nu a ieși doar la anumite mitinguri, la care este cool să ieși, ci a se înscrie în partide și a propune reformarea învățământului și a lupta pentru asta, mulți și din toate partidele, din păcate, multora politica le miroase urât…Toți vrem schimbare dar fără să ne implicăm prea mult…Cât privește titularizarea, așa este, se intră greu în sistem, suplinitorul iși asumă faptul că este doar suplinitor, iar titularizarea și titularul pe post este ceva vechi, nu este preluat de la comuniști, este o tradiție în învățământul românesc, cineva stabil este mai implicat în sistem, mai dedicat unei anumite școli, mai apărat de ingerințe, suplinitorul, știind că nu va rămâne acolo, nu este implicat întodeauna, nu-i pasă,mâine va fi altundeva sau nu va mai fi în învățământ.. Revoluția premanentă o propunea Trosțky, asta vrem, sau vrem notorietate, gen Godină? Știm cam ce profil politic are domnișoara, a vrut scandal cu orice preț, îl are, va profita și ea de notorietate, ca alții, sau va înțelege ce trebuia să înțeleagă, viitorul ne va spune, dacă domnișoara vrea în invățământ, ca un dascăl anonim și la locul lui, cum sunt atâția, sau vrea să profite de situație… Știu caz de persoană care a luat 10 la examenul de titularizare, este suplinitoare dar nu se revoltă, nu face scandal și revoluții, iși face treaba cât poate de bine, acolo unde prinde post..Socrate s-a sinucis, cu o sentință nedreaptă, putea să fugă, dar a acceptat să respecte legea nedreptă, pentru că legea și ordinea trebuie respectate, altfel trecem în anarhie și debandadă.. Respectăm legile și luptăm să le faem mai bune,dar nu anarhic, revoluționari de unii singuri, ci prin tot ce se poate legal, legea e dură dar e lege, nu, așa este în democrație, sau domnișoara nu vrea democrație, nu respectăm alegerile, de ce să respectăm programa sau legile?

  2. tine de domeniul fantasticului cum se da/obtine un post amarat de profesor de scoala generala si de orice nivel in Romania, de asta si numai cine nu are alta optiune in viata ajunge in domeniul de invatamant romanesc : intreg vocabularul, titularizare, grad unul etc suna greoi si neatractiv! e un sistem birocratic si adesea extremd e corupt! oricum la cat se pleaca si descreste populatia in Romania, probabil nu o sa mai fie nevoie de invatamant romanesc curand

  3. Adrian G. Romila says:

    Adrian, dragă,
    De acord cu tine în a deosebi între ”real” și ”ideal”, în cazul discutat. Ideal, doamna (sau domnișoara) Tunegaru are dreptate. Dar are dreptate într-un cadru utopic: un învățământ bazat pe competență, meritocrație, autonomie instituțională, programe inteligente și scopuri formative. Or, lucrurile stau exact pe dos, în sistemul nostru informativ și înțepenit așa: blazare, convențional, centralizare, dependență politică (la numirea managerilor), aglomerare de conținuturi. Plus metodologiile de admitere și păstrare a unui cadru didactic în școală, conform cărora profesoara în chestie vorbește aiurea. Dacă nu e titulară și e pe locul cuiva, și dacă titularul revine, în anul următor, ea trebuie să plece, punct. Asta e legea. Cu oricine altcineva s-ar fi întâmplat la fel. Nu contează ce notă a luat la concurs, ce performanțe a făcut în școală, în anul în care a funcționat, nu contează ce zic elevii și părinții lor, care nu-s factori decizionali (abia dacă-s consultativi). Până la o reformă adevărată, gândită pe termen lung, profesoara Tunegaru doar agită apa în ocean.
    Deservicii de imagine Primăria București și ISB-ul își pot face singure, nu cred că poate o suplinitoare să le afecteze, cumva. Profesoara s-a victimizat degeaba, autoritățile s-au ofensat așijderea.
    Despre ”uitarea clasicilor” e de discutat mai mult și depășește cazul. E necesar un up grade, o reîmprospătare, dar cu clasici, cu tot. Altfel, nu rămâne nimic. Discuția despre legitimitatea canonului literar e în desfășurare și la noi, iar canonul e responsabil inclusiv de programa de literatură din școli.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *