Jurnal de taxi – 6

Aeroportul Otopeni. Poarta de intrare a țării cum se prezintă cu un slogan prăfuit. În parcarea cu plată, sus la platformă, oameni și mașini se mișcă care încotro într-un furnicar de nedescris. Lume de tot soiul, indivizi cărora poți să le citești pe țoale atât nivelul de educație cât și condiția socială. Dintr-un grup de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, îmbrăcați la patru ace, mi se face un semn discret. Mă dau jos de la volan pentru a-i ajuta să-și așeze cele trei trollere de firmă în portbagaj. Am avut oarece emoții dar au încăput la fix. În timp ce se făceau comozi aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar, sosit parcă de nicăieri, mă face să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer- Mr Perfect. Mă asigur că toată lumea este așezată comod în scaun, pornesc aplicația și dau să plec. Când, din masa umană, un individ între două vârste, îmbrăcat în blugi și adidași, se repede disperat în fața mașinii. ”Ce s-a întâmplat?”, întreb speriat după ce deschid portiera. ”Unde plecați cu cursa mea? Am comanda cu numele Thomas”, mi se răspunde într-o românească de Silicon Valley. Mă uit în aplicație, întradevăr Thomas. Întreb în mașină, e cineva Thomas? Nimeni. Ce-i de făcut? Să fi făcut elvețienii o asemenea confuzie? Evident că au primit un model de mașină și culoare similare. Teribilă coincidență le spun oarecum dezamăgit, sugerându-le că mașina lor îi așteaptă pe undeva prin parcare. Facem permutările, dau jos trollerele de firmă și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj și pornesc alături de Thomas. Caut să-mi ascund dezamăgirea, făcând puțină conversație. Aflu astfel că este profesor de sociologie în Statele Unite și odată la câțiva ani revine în țară să-și viziteze rudele, prietenii. Inevitabil, discuția înclină spre alesul momentului: ”Donald Trump”.

”Progresul unei națiuni este dat de principiile și bazele creerii unui stat. Nu în ultimul rând, de legislație. Uitați-va la Trump. În State cred că am putea pune președinte și un pinguin pentru că legăturile instituționale funcționează. În România este pe dos, chiar un presedinte foarte capabil este pervertit, învins de sistem cum spuneți voi. Ca să folosesc o glumă, ne asemănăm: si la noi și la voi lucrurile funcționează la fel, indiferent de cine ne sunt aleșii”.

”Vorbiți ca un american get-beget. Dar aș vrea să știu cum vă simțiți, român sau american?”, întreb eu cu sfială.

”V-aș răspunde din punct de vedere sociologic. Este uimitor cum emigranții, moleculele acestea umane, mobile, disparate și flotante, se modifică pentru a forma o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiunea de stat și patrie. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot emigranții care urmăresc politica în țara lor de origine, să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au două patrii, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.”

”Interesant! Nu sunt neapărat un mare susținător al culturii și civilizației americane, dar nu pot să trec cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?

”Am impresia că în România, ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. Ceea ce vedem azi sunt mai mult accente naționaliste. E adevărat, și pe seama recrudescenței fenomenului terorist. În State, apare în lumina proaspătă a prezentului căci cetățenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă ci înainte. Atașamentul american nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. E expresia unui spirit public, viguros și clar al prezentului și al faptelor. Americanii au iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăți noi, o mare democrație înțeleaptă, puternică.

”Iar românii?”, încerc să mut discuția spre ce mă interesează mai tare.

”Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut glorios în comparație cu prezentul decăzut, uitând că ceea ce pot influența este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali, grecii sau italienii au motive mult mai temeinice în a-și plânge de milă. Am primit pe e-mail o invitație la un congres de dacologie. Bag de seamă că a apărut o nouă știință. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Aceste concepții țin mai degrabă de romantismul secolului 19, sau chiar mai devreme, școala ardeleană. Eminescu a spus-o mult mai poetic în a sa scrisoare, referindu-se chiar la acel veac, considerat de noi al înnoirilor și modernității. Dar, măcar de la el am rămas cu o valoare estetică. Ca să rezum, românii se consideră ori buricul pământului ori pleava Europei. Uneori chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc.”

Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe imprevizibilul și perfect camuflatul Thomas sub pavăza țoalele lui de sport. Dar cursa noastră se apropia de final. La despărțire nu mi-am ascuns admirația pentru acea dizertație, de care aveam nevoie pe ziua respectivă, și în gând mă rugam să aibe cât mai puțină dreptate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *