Stalinismul nu este doar stadiul suprem al comunismului, ci şi ipostaza în care leninismul devine, după 1948, cărămida noului edificiu al lagărului socialist. Aureolat de victoria împotriva nazismului, ( acelaşi nazism cu care URSS încheie acordul pirateresc din 23 august 1939), Stalin este semizeul ce veghează la soarta păcii în lume, cel ce ghidează jumătate din Europa pe drumul democraţiei populare.
“Războiul Rece” a existat cu adevărat, în pofida eforturilor tenace ale acelaiaşi stângi intelectuale de a atribui Statelor Unite vina istorică a iniţierii lui. Iar “ Războiul Rece” a fost cronica încercării comunismului sovietic de a extinde, continuu şi agresiv, graniţele formale sau informale ale imperiului său. “Războiul Rece” a însemnat continuarea conflagraţiei ce îşi are originile în Octombrie 1917. “Războiul Rece” a fost un război civil global, unul în care mişcarea comunistă a acţionat, deliberat şi tenace, ca un batalion de nădejde sprijind URSS.
Mitul sovietic este, în anii de după 1945, la cel mai înalt punct istoric al său. Viabilitatea modelului comunist a fost probată în focul luptei, iar participarea comunistă în frontul rezistenţei europene contribuie,decisiv,la câştigarea onorabilităţii patriotice. URSS este influentă de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie. Spre Vest, partidele comuniste îşi dezvoltă propriul lor drum gramscian în instituţii, dominând un segment semnificativ al spaţiului intelectual şi intimidând criticile anti-staliniste. În Est, comunismul este realitatea cotidiană, expresia viitorului, drumul spre cea mai bună dintre lumile posibile.
Lagărul socialist este complementul imperiului intern al URSS. Coloniile din Europa centrală şi de Est sunt democraţiile populare, regimurile în care poporul muncitor a înfrânt reacţiunea şi a devenit stăpân pe soarta sa. Profilul lor este interşanjabil cu cel al URSS însuşi. Sovietizarea este planificarea ciclopică a dezvoltării economice şi a represiunii. Cotele de producţie şi cele de victime sunt interdependente. Lupta de clasă ajunge în Europa captivă, spre a–şi impune tiparul cosmogonic. Decorul este reprodus cu minuţiozitate. Procesele- spectacol de aici nu sunt mai puţin bine conduse decât cele din URSS. Agresivitatea democraţiilor populare compensează lipsa lor de legitimitate. Contractul lor social este identic cu cel încheiat în URSS. Un rudiment de stat asistenţial, întărit prin planificare, creşterea mobilităţii sociale,cultivarea unei mândrii proletare, în schimbul dominaţiei totale a partidului- stat.
Lagărul socialist este menţinut de URSS, în jumătatea de secol de existenţă, graţie unui angajament ce nu se diminuează în intensitate. De la 1956 la 1968, suveranitatea limitată a naţiunilor comuniste este reconfirmată, militar şi ideologic. Confruntarea cu tiranii locali conduce, inevitabil, la confruntarea cu protectorul lor. Iată lecţia învăţată de central şi de est- europeni.
Lagărul socialist este bastionul ce permite progagarea crezului leninist în întreaga lume. Destalinizarea atenuează tensiunea internaţională, dar nu anulează sentimentul de datorie mesianică al URSS. Armistiţiile care se încheie în Europa, ( permiţând stabilizarea graniţelor şi legitimarea regimurilor însele), nu se extind global. Anii postbelici sunt marcaţi de presiunea comunistă continuă, una care manipulează revendicările naţionaliste din Lumea a treia, în direcţia luptei anti-imperialiste. Cel mai întins imperiu colonial din Eurasia devine purtătorul de stindard al anti-colonialismului. Iată una dintre victoriile simbolice ale URSS.
De aceea, descreşterea în prestigiu a comunismului în Europa captivă este compensată prin fervoarea pe care a o generează în spaţiile din Asia, America de Sud sau Africa. Aici, comunismul este marea speranţă a umanităţii,sistemul care permite, simultan, emanciparea politică şi independenţa economică. Planificarea şi partidul unic sunt inovaţiile pe care noile tiranii comuniste sau comunizante le adoptă, entuziast.
Exportul de revoluţie este central pentru identitatea lagărului socialist. Agresivitatea internaţionalistă este raţiunea de a fi a Cubei lui Castro. În vecinătatea imediată sau în Africa lusofonă, comunismul tropical al lui Castro este agentul subversiunii şi avangardă a URSS. Comunismul se diseminează prin posterele lui Che, ca şi prin cărticica lui Mao. Căci osificarea sovietică conduce la necesitatea descoperirii noilor bazine de energie radicală. China lui Mao este venerată pe baricadele pariziene de la 1968. Simbolic, Jean-Luc Godard îşi intitulează una dintre peliculele sale clasice “ La chinoise”.
Limitele lagărului socialist sunt împinse până departe,profitând de dialectica luptei internaţionale. Comunismul se aliază cu naţionalismul tiers-mondist şi din unirea lor se naşte compusul de sinteză al “noii stângi”. Radicalismul apără cauza palestiniană şi îmbracă, în Germania de Vest, Italia sau Japonia, hainele terorismului. În America Latină, mişcările de guerilla sunt pilotate de acest crez comunist. Nicaragua propune un nou totalitarism, sandinismul.
Comunismul posedă capacitatea de a se adapta şi de a se hrăni din resentimentele societăţilor în care pătrunde. Ura anti-americană, ura anti- occidentală şi ura de sine a Vestului sunt materia din care se alimentează expansiunea sa. Promisiunea emancipării este himera care nu încetează să seducă. Marxism- leninismul este un virus ideologic mutant. Dar ceea ce nu se schimbă este natura liberticidă şi totalitară a proiectului animat de fantasmele comuniste. Tirania şi pauperizarea sunt staţiile terminus ale utopiei.
n-ai ce invata in facultatea romaneasca dincolo de liceu, lumea a ramas cu 25-50 de ani urma, iar ambianta e teroare, te demotiveaza complet si – ca multe contacte cu oamenii in tara asta – te exaspereaza si te injoseste, oricum nimic nu se aduna si e sentimentul inutilitatii si frustrarii
In Romania, aparent istoria e la mare pret. Chiar si facultatile de stiinte sociale fac mai mult istorie decat teorie si analiza politica, sociologia, comunicationala etc. Dar calitatea cartilor de autori romani care se publica a ajuns la un minim istoric, mi se pare. Ma uit la ce publica de pilda Editura Corint, un exemplu luat la nimereala. Numai volumase de 150-200 de pagini care par niste schite pe un subiect, niste comentarii, niste gresii, nu carti finite, care sa incerce sa trateze exhaustiv subiectul sau macar sa te edifice asupra lui. Cartea de consum, cartea senzationala si un pic de critica a altora, cum era moda prin anii 1990, doar atat. Autorii romani nu sunt inca capabili sa scoata o carte edificatoare pe o tema sau subiect (daca stai bine sa te gandesti nu exista propriu-zis o carte edificatoare pe niciun subiect major din istoria nationala care sa o recomanzi cuiva, de la Razboiul de Indpendeta, la Marea Unire care se apropie de centenar, la Primul Razboi, la Al Doilea Razboi etc), iar cand au facut-o de cateva rare ori e vorba de carti mai vechi sau mai noi care trateaza subiectul de o maniera localist-provinciala, ignorand contextul international mai larg sau abordari mai noi, adesea cu multa partialitate sau chiar infuzie ideologica dupa epoca, si in sfarsit scrise si prezentate greoi, frust, neatractiv. E suficients ate uiti la piata de carte de la noi ca sa intelegi ca lume aprefera traducerile la cartile pentru publicul larg al istoricilor din afara, chair daca niciun britanic sau francez nu trateaza si Romania sau regiunea asta ca le depaseste adesea competentelor, e o zona necartografiata pentru ei, sau daca o fac o fac de obicei superficial. In fine, in alte domenii lipsesc de stiinte sociale lipsesc cu totul practic cartile romanesti relevante, pur si simplu nu prea ne cunoastem societatea, ce sa mai zici de Europa sau restul lumii.
Adevarul acesta pe care il expuneti cu autoritatea observatorului avizat m-a facut sa intorc spatele istoriei. Coliziunea dintre mit si realitate traita „pe viu”mi-a destramat iluzia intelegerii…intelegerea aceea profunda, edificatoare pe care am considerat-o intotdeauna necesara parcurgerii istoriei.
Excelent articol, domnule Stanomir.
Regards
„Cotele de productie si cele de victime, sunt intersanjabile”! Nemaiauzit, nemaicitit, intr-un cuvant, genial. Ar trebui sa citez intregul eseu, fiind in totalitate un eseu care atinge perfectiunea. Acest demers nefiind posibil, nu-mi ramane decat sa-mi aminntesc de orele de pian din copilarie, si sa „decretez” pentru mine insumi si pentru toti ceilalti cititori, sper cat mai multi, „Da capo al fine”!
Cu deosebita consideratie admirativa, incantat si recunoscator, Dusan Crstici