Iarna vrajbei lor

,,…la îndrăgostiți, trupul gândește și sufletul este palpabil.” (Octavio Paz)

Uneori, sufletul pătrunde în lume, evadează din substanța sa amorfă, devine palpabil și-și revendică libertatea față de trupul ce-l ținuse prizonier, încorsetat în timidități sau încrâncenări. Cu acest mesaj ne întâmpină spectacolul Iarna al Teatrului Nottara din București, într-o admirabilă punere în scenă după un text al scriitorului norvegian Jon Fosse, sub semnătura inconfundabilă a regizorului Mihai Măniuțiu. Nu e deloc întâmplătoare alegerea piesei pentru deschiderea celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad, organizată în perioada 6-14 mai 2017. Explorând dincolo de orice așteptări vocația experimentului teatral, alături de o echipă alcătuită din nume deja consacrate datorită viziunii artistice de o vitală modernitate, Mihai Măniuțiu demonstrează că teatrul nu se afirmă doar ca o poveste jucată în spațiul scenic, ci și ca o tulburătoare poezie a vieții.

Deopotrivă teatru poematic și teatru de mișcare, spectacolul e construit pe o idee originală a regizorului, mărturisită, de altfel, în dosarul  de prezentare publicat pe website-ul Teatrului Nottara: ,,Suntem, fiecare dintre noi, dubli, și corpul dublului nostru fantasmatic/ fantomatic are tot atâta putere asupra spiritului nostru cât și corpul nostru din carne și oase.” La rândul său, într-un interviu  acordat în 2014, dramaturgul Jon Fosse își exprimase convingerea că se poate comunica fără cuvinte, iar teatrul lui se află, mai degrabă, în proximitatea stilistică a lui Harold Pinter decât în cea a lui Samuel Beckett: ,,Pinter said his plays werent about lack of communication, but about too much of communication. I would say the same: my people communicate without words. They alreay know whats going to be said.” Adaptarea scenică a unui asemenea text dramatic, ce nu mai mizează pe forța magmei sale expresive – cuvântul -, se prezintă ca o mare provocare, însă Anca Măniuțiu și-o asumă în totalitate, printr-o împlinire artistică de un tulburător lirism al mișcării.

Povestea este esențializată, fragmentată în fărâme de viață, în cadre decupate din fibra celui mai prozaic cotidian. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a spectacolului, aventura pare că se întâmplă dintotdeauna acolo, sub ochii privitorului, iar firul ei se poate desluși din mișcările de o lentoare halucinantă ale celor patru personaje, ce amintesc de cadrele cinematografice redate cu încetinitorul. Distanțarea corpului de sufletul său nu se observă încă, fiindcă senzația de plutire hipnotizează prin acel amalgam de forme profilate într-o perspectivă incertă, în care aproapele și departele se contopesc.

Iarna Nottara 1

Iarna Nottara 2

Scenograful Adrian Damian a realizat o adevărată instalație scenică (de altfel, expresia decor instalație îi aparține), un decor minimalist, înlăturând orice formă inutilă, care ar putea distrage atenția de la adevărata problematică a piesei. Impresionează acest spațiu evanescent, aflat sub incidența unui timp ambiguu și subiectiv, a cărui trecere stârnește strania iluzie că în orice clipă se va topi ori se va dizolva în neantul alb al iernii. Un voal străveziu, observat doar la o privire foarte atentă, stimulează efectul atmosferei aburoase și eterice, închise în cubul alb existențial, acolo unde se întâmplă totul. Albul strălucitor, o marcă a iernii exterioare ce asediază trupurile, dar și a candorii sufletești, albul de o generoasă luminozitate creează surprinzătorul efect al multiplelor perspective spațiale. Din când în când, tonuri blânde albăstrii ori de un albastru intens joacă din ecleraj glisarea spre regimul nocturn. Într-o singură scenă invadează roșul incandescent al pulsiunilor devoratoare, imposibil de controlat. Lumina organică și vie este ea însăși un personaj, căci străpunge învelișul lumii, iese la suprafață odată cu sufletele și rezonează la dinamica lor dionisiacă.

Tot albe, identice, simplu croite, veșmintele prefigurează o idee descinsă din textele fondatoare, aceea că Femeia și Bărbatul sunt esențele ce se caută dintotdeauna, se întâlnesc întâmplător, se privesc, încearcă să comunice prin orice tip de limbaj accesibil condiției umane. Un scenariu vechi de când lumea. ,,În dragoste totul e doi și totul tinde să fie unul” consideră același mare gânditor al timpurilor noastre și redutabil eseist al iubirii, Octavio Paz. Fiecare se oferă într-o dublă reprezentare. Ea, interpretată de Catrinel Dumitrescu, se reflectă în imaginea dublului său, pus în mișcare de Andrea Gavriliu, creatoarea coregrafiei spectacolului. El, jucat de Andi Vasluianu, este dublat de Ștefan Lupu. Comunicarea se disjunge pe două niveluri: cel al cuvintelor, rostite de actorii ce reprezintă aparențele înșelătoare ale lumii, și cel al gesturilor, la care recurg sufletele întrupate.

Iarna Nottara 3

Iarna Nottara 4

La început apare doar Femeia, alături de dublul său, într-un exercițiu de imitație fidelă a ritualului matinal. Totul se joacă în dublu exemplar: trezirea, senzația de frig, bucuria ludică a scufundării în albul imaculat, înviorarea viguroasă a obrajilor cu mâinile pline de zăpadă. În același timp, totul este o iluzie, fiindcă niciun avertisment nu anticipează despărțirea trupului de suflet și confruntarea cu abisul ființei. Lumea pare departe, dar legile ei nescrise vor curma zborul, eliberarea, refuzul acceptării conformismului ori al interdicțiilor. Convențiile lumii vor constitui marile obstacole în calea dorinței de unire a cuplului. El are o soție, copii, responsabilități sociale.

Cuvintele, simple, provin din același registru cotidian. Uneori repetitive, se reiau cu obstinație până când își pierd tensiunea și vigoarea, se diluează, transformându-se în sunete sterile, în carcase golite de conținut. Însă nimic nu se rostește acum pentru prima dată. Milioane de cupluri prinse în spirala înfruntării erotice le-au mai pronunțat cândva, dintr-o irepresibilă nevoie de comunicare. Vorbele Femeii, în partea I, dezvăluie acest desant lexical, întrevăzut ca o strategie de amânare a morții: ,,Nu pleca”, ,,Vorbește cu mine”. Și mai sugestiv se dovedește a fi următorul pasaj:

,,FEMEIA

Tu

nu vezi

nu vezi

Eu sunt aici

femeia ta

femeia ta e aici

și tu nu vezi”

Iarna Nottara 8

Ce spun cuvintele? Ce mesaj transmit ele? Cum navighează printre goluri și tăceri? Greu de răspuns la asemenea întrebări. Comunicarea prin cuvinte eșuează:

,,FEMEIA

Nu-i așa

Nu-i așa că tu nu înțelegi niciun lucru

Nimic”

(Sursa fragmentelor citate: http://new.nottara.ro/res/doc/2367_Iarna.pdf)

Atenția rămâne captată de gesturi și de tăceri. Tăcerea însăși devine un semn. Nu trebuie să alunecăm spre falacioasa concluzie că tensiunea dramatică se estompează odată cu eșecul limbajului articulat. Dimpotrivă, germenii intensității și ai sensibilității, ca unități de măsură, se transferă celor două suflete prin mișcările lor stranii, uneori dezarticulate și spasmodice, alteori de o desăvârșită grație. Doar imaginarul mai poate salva realitatea, iar visul e singurul remediu al vieții, cu al său delicat lirism ce vrăjește privirea într-un pasaj solo al Andreei Gavriliu, însuflețit de muzica inspirat compusă de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa. Doar acolo, în virtutea oniricului, se gustă cu voluptate starea de libertate a ființei. Sufletele preiau rolul unificator, dau cu totul alte semnale decât cuvintele, iar mesajul lor contradictoriu intrigă tocmai prin darul neobișnuit de a exprima inexprimabilul. Femeia și Bărbatul rămân captivii unei înfruntări inegale cu puterea iubirii lor, asemenea unor cetăți inexpugnabile și îndărătnice. În cazul lor, cuvintele nu mai spun aproape nimic. Au efectul contrar, apăsător, suferind din pricina atracției teluricului. În schimb, sufletele își trăiesc iubirea cu ardoare, ca o nostalgie a paradisului și a împlinirii prin iubire. Magnetismul, atracția duc erotismul lor pe culmile metafizicului. Totuși, nu e vorba de pura instinctualitate, ci de pasiunea senzațiilor, de abandonul total în ubicua lumină diamantină. Prin dansul lor, sufletele recuperează limbajul adamic. Rămâne surprinzător însă acest dublu limbaj, prin contrastul între lupta erotică și jocul erotic, între afirmație și dorință nemărturisită, între respingere și atracție. O altă constatare minunată a lui Octavio Paz își regăsește astfel, drept pandant, doar o jumătate de măsură: ,,Nu suntem transparenți nici pentru ceilalți, nici pentru noi înșine.” Într-o singură scenă, de fulguranța unei clipiri, se permută personajele, fiecare regăsindu-se în fața sufletului celuilalt. Sufletele sunt însă violent îndepărtate din această alchimie de către trupurile ireconciliabile.

Mai mult nu se poate povesti. Iarna lui Mihai Măniuțiu este o capodoperă ce glosează pe una din cele mai actuale teme ale modernității: drama omului care și-a pierdut sinele. Închei rotund, revenind la cuvintele lui Octavio Paz din volumul Dubla flacără: dragoste și erotism, de unde am preluat, de altfel, toate citatele ce hașurează acest text:

,,Ce vede cuplul în decursul unei clipiri? Identitatea apariției și a dispariției, adevărul trupului și al non-trupului, viziunea prezenței care se dizolvă într-o splendoare: vitalitate pură, bătaie de inimă a timpului.”

Teatrul Nottara București

Iarna de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu

Regia: Mihai Măniuțiu

Distribuția:

Ea/ Femeia: Catrinel Dumitrescu și Andrea Gavriliu

El/ Bărbatul: Andi Vasluianu și Ștefan Lupu

Scenografia: Adrian Damian

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Adaptarea scenică: Anca Măniuțiu

Muzica originală: Mihai Dobre și Ana Teodora Popa

Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea

Sound design: Vladimir Ivanov

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    „Milioanele de cupluri prinse in spirala înfruntării erotice, le-au mai pronunțat cândva, dintr-0 irepresibila nevoie de comunicare”. Genial! Aceasta recenzie este cea mai frumoasă dintre toate, una mai reușită decât alta. Din pură întâmplare, este si ultimul text rămas necomentat După o astfel de recenzie, m-aș duce cu emoții la spectacol, datorate posibilității ca spectacolul propriu zis sa ma emoționeze mai puțin. Fiind vorba de Andi Vasluianu, aceasta teamă se va disipa … Cu mult respect, si toate superlativele, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *