1917, facerea lumii. Stalin

Una dintre legendele intelectuale tenace ale stângii intelectuale este aceea a rupturii dintre nobleţea umanistă a leninismului şi brutalitatea sângeroasă a stalinismului. Acesta din urmă este o aberaţie monstruoasă, un derapaj tragic ce confirmă validitatea ipotezei leniniste. Întoarcerea la marxism-leninism este modul de a exorciza demonii dictaturii, regăsind seninătatea partinică.

Ceea ce această logică ideologică refuză să admită este continuitatea dintre leninism şi stalinism. Stalin este produsul natural şi legic al sistemului ce conferă partidului- stat dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Paroxismul care se atinge sub stalinism este hrănit de marxism- leninism şi se revendică de la acesta. Strategiile de manipulare identitară ale regimului, strategii prin care naţionalismul rus este recuperat parţial, nu afectează esenţa revoluţionară a ordinii staliniste.

Căci Stalin este, înainte de toate, un revoluţionar ce aspiră la remodelarea URSS: socialismul într-o singură ţară nu înseamnă capitulare, ci intensificarea acestui elan modernizator comunist. Stalin are în genele sale cruzimea cosmogonică a lui Petru cel Mare. Dacă ctitorul Petersburgului fondează noua Rusie, Stalin are temeritatea sanguinară de a fi autenticul ziditor al URSS. Dincolo de destalinizare, mecanismul alcătuit acum permite longevitatea imperiului comunist. Politica lui Stalin este premeditată intelectual, sub semnul angajamentului adamic. Exterminarea şi sclavia sunt puse în serviciul revoluţiei.

Stalin reuşeşte,graţie tenacităţii sale unice,să creeze o nouă civilizaţie, una al cărei chip vizibil şi dramatic este gigantismul industrial. Proiectele ciclopice ale planurilor cincinale sunt expresia acestui pariu antropologic. Comunismul depinde de existenţa eroilor fondatori din uzine şi de pe şantiere. Muncitorul stahanovist este statuia ce se înalţă pe soclul majestuos al URSS. Industria grea este coloana vertebrală. Ea face posibilă nu doar geneza noii umanităţi, ci şi înarmarea statului stalinist. Stalin este demiurgul accelerând ivirea clasei muncitoare.

Pandantul dialectic al modernizării paroxistice şi malformate este lichidarea, prin violenţă criminală, a spaţiului rural. Opera de colectivizare este esenţialmente bolşevică, de vreme ce leninismul a nutrit o ură implacabilă împotriva unei lumi pe care a asociat-o, invariabil, cu subdezvoltarea. Soluţia stalinistă la dilema identitară rusă este de o simplitate dialectică. Ţărănimea trebuie să dispară. Definiţia kulakului este suficient de flexibilă spre a include pe toţi indezirabilii. Statul stalinist duce ofensiva prin intermediul crimelor împotriva umanităţii. Foametea devine o armă de luptă.

Civilizaţia stalinistă se fondează pe exacerbarea religiei politice comuniste.Lenin este flancat de cel care îi este succesor şi discipol creator. Venerarea lui Stalin stabileşte precedentul la care se raportează tiraniile moderne. Zeificarea stăpânului este operaţiunea ce uneşte pe supuşi. Genialitatea lui Stalin nu poate fi pusă la îndoială. Critica este o crimă de lez- majestate. Infracţiunea lui Osip Mandelştam este aceea de a fi scris o poezie: pedeapsa survine, legic.

Religia politică sovietică se hrăneşte din devorarea, continuă, a inamicilor. Teroarea exercitată de stat nu are nimic aleatoriu. Arbitrariul arestărilor este aparent, de vreme ce teroarea este un instrument de educare global. Stalinismul face din crima de stat temelia conştiinţei comuniste.

“Revizionismul” istoriografic a avut ca ţintă intelectuală relativizarea răului stalinist. Tezele sale sunt în răspăr cu “ radicalismul” ideologic al unei şcoli de analiză îndatorate “ Războiului Rece”. Curăţate şi reduse la proporţii digerabile, excesele staliniste se subsumează imperativelor de modernizare ale naţiunii sovietice,încurajând o salutară mobilitate socială.

Dincolo de “revizionism” se află vastul domeniu al brutalităţii staliniste. Continentul violenţei de stat este imens şi el include pedagogia proceselor- spectacol, deportările, Gulagul, execuţiile sumare. Fiecare dintre aceste rotiţe acţionează coordonat, spre atingerea scopului suprem al înspăimântării revoluţionare. Vigilenţa este virtutea centrală în stalinism. Nimeni nu este la adăpost,nimeni nu poate aspira la echilibrul vieţii. Deasupra tuturor se află ochiul partidului- stat şi al conducătorului său.

Remarcabilă, operaţiune de seducţie globală a stalinismului reuşeşte să transforme crima în semnul umanismului altruist. În capcana proceselor- spectacol cad toţi cei care sunt convinşi că Partidul nu poate greşi. Natura grotescă a coregrafiei judiciare nu clinteşte fidelitatea martorilor de bună- credinţă. Mecanismul stalinist este infailibil. Cu rare excepţii, ( Orwell, Gide sau Istrati sunt câteva nume, ) intelectualii aleg să rămână fideli cauzei, în aceste moment de cumpănă. Depoziţia lui Koestler, “Zero şi infinitul”, cea pe care Monica Lovinescu o privea ca pe una dintre cărţile esenţiale ale veacului trecut, consemnează impasul suicidar cu care se confruntă victimele de la Moscova. Condiţia de comunist le face să accepte condiţia de victimă.

Partea invizibilă a cosmogoniei staliniste este Gulagul, cel prin care URSS reinventează, marxist- leninist, sclavagismul. Statul explotează, prin represiune, imensa resursă umană a deţinutului politic. Zek-ul este unealta de care stalinismul se foloseşte, în procesul de zidire. Exterminarea prin brutalitate, prin foamete şi prin muncă apare ca încununarea unui proces de curăţire socială. O curăţire socială ce devine, ca şi în cazul colectivizării, crimă împotriva umanităţii. Vocile lui Şalamov şi Soljeniţîn reconstituie acest itinerariu ignorat de fidelii cultului stalinist.

Tăcerea de plumb care se aşterne asupra literelor şi artelor sovietice este parte din triumful său teratologic. Realismul socialist celebrează crima şi viitorul care se naşte graţie ei. Exterminarea intelectualilor, izolarea lor, umilirea lor sunt semnele terifiante ale unui ev al asaltului continuu. Ambiţia este de a supraveghea, de a reprima şi de a îndoctrina. Moartea lui Mandelştam stă alături de exilul interior in care sunt zidiţi Bulgakov sau Anna Ahmatova. Epoca stalinistă este o epocă terifiantă prin simplitatea alegerilor etice pe care le oferă.

Din Octombrie 1917 vine Stalin, cel care datorează sistemului leninist ascensiunea spre puterea supremă. Viitorul este alcătuit din destinele prinse în giganticul malaxor al partidului-stat. Stalinismul este stadiul suprem al comunismului însuşi.