Prânzul mareșalului

Din motive de neînţeles, dacă nu cumva inexistente, singurul gest tandru, chiar înduioşător, care-i era recunoscut lui Feri de către vecini şi de trecătorii prin faţa casei, se derula pe înserat, indiferent că era vară sau iarnă.

bizar 208

Deşi erau de aceeaşi vârstă, Piroska, soţia, părea mai bătrână, probabil din cauza bolii care de ani răi o ţinea într-un fotoliu rupţăgos, de dincolo de timp; cert însă din pricina părului nefiresc de alb, strălucitor ca zăpada. În fiecare seară trecătorii priveau prin geam  în camera cu mobilier învechit, urmărind din mers acelaşi ritual ce trăda o iubire veche şi tăcută: Feri îi desfăcea cocul înzăpezit chiar şi în plină vară şi îi pieptăna mut părul, nefiresc de lung – după unii vecini – pentru o bătrână; apoi îşi căra nevasta corpolentă şi neputincioasă în patul conjugal, învechit şi acela şi, desigur, scârţâitor.

În rest, vecinii de curte – casa era lungă, oferind spaţii unicamerale de locuit pentru vreo şase familii cu unu, doi sau chiar trei membri – îl comentau în cele mai neaşteptate moduri, nu pe faţă, evident, ci mai cu seamă la pompa de apă aflată pe colţ, chiar în faţa locuinţelor lor; o singură dată fusese tristeţe printre ei: o doctoriţă de la SANIPID verificase apa şi institui, prin intermediul unui bilet ştampilat, interdicţia asupra consumului casnic; timp de trei zile nu veni nimeni după apă aşa că Feri nu fusese bârfit de nici unul dintre vecini. Trecură pe acolo doar câţiva ţigani care, ca de obicei, răzuiau etichete de pe sticle murdare, înfundând grătarul de scurgere, asta pentru că delegata organului de control nu blocase ştuţul pompei, neştiind cum s-o facă.

Unii se întrebau intrigaţi, dar şi inutil intriganţi, de ce Feri, în calitatea-i de tâmplar, calificat încă în timpul războiului – şi încă în capitala ţării, ceea ce nu era un aspect neapărat pozitiv – nu-şi repară mobila şubrezită şi dezghiocată; Buba, trecătoare aproape seară de seară pe sub fereastra prin care o vedea pe Piroska în faţa unei oglinzi pătate, întâi cu coc, apoi cu părul blând pieptănat de Feri ţinând între buze o mare agrafă de os îngălbenită, observa de fiecare dată că „mai bine i-ar tăia păru ela lung         ş-ar da nişte şoroafe în patul lor dăjghinat… c-or să să trezască pă jos dă dimineaţ…”

Croitorul din curte, domnul comunităţii, cum voia să fie considerat, spunea că Feri îşi pierduse trei degete de la mâna stângă de beat ce fusese la atelierul de tâmplărie, că „de fapt e un porc bătrân, îşi petrece noaptea la curve tinere…” Mai mult chiar, presupunerea aceasta, combinată cu ştiinţa babei Buba, născu o poveste cam halucinantă dar interesantă pentru vecini: Feri, pieptănându-şi nevasta, îi administra un somnifer ce pătrundea prin pielea capului, astfel că el, după ce o culca, putea pleca la dezmăţ, la cele trei curve care ar fi locuit la o stradă de el, dar pe care nu le văzuse nimeni, ceea ce nu însemna mare lucru căci, vorba Bubei „pă elea trăbă să le sîmţă, nu să le vează…”

Şi, toate acestea, în ciuda faptului că Ştefan croitorul era conaţional cu Feri şi Piroska dar, burlac convins, fusese catalogat de Buba şi alţii indubitabil ca „pă dos” sau „ din ela ca dă la Sodoma, cum zîce şî la Scriptură”. Sau, mai direct spus „ şî Sabău esta” – culmea era că într-adevăr pe croitor îl chema Szabo – „mai bine ar tăcea…că-i şî el cu hibă…”; care era adevărul firii nici nu se ştia şi nici nu avea importanţă. Petru, care se avea bine cu toţi şi, mai ales, căuta să-i înţeleagă, spunea că „gura proastă a lumii n-o poţi astupa”. Legat de Feri, adevărul era că îi lipseau două degete la mâna stângă şi unul la cea dreaptă, dar găsea totuşi de lucru la atelierul de tâmplărie al invalizilor unde, spre pildă, tocilarul fusese respins „fiind lipsit complet de un membru superior” cum se specificase în documentele comisiei de analiză de la raion.

Nici Piroska nu putea scăpa de răutăţile din curte şi împrejurimi, pe care însă nu le auzea căci stătea tot timpul în cameră.

Una dintre babe îi relată Bubei că într-o seară vazuse cu ochii ei cum Feri „după ce i-o dăsfăcut păriu ş-o peptănat-o, o vinit cu briciu, d-am crezut că-i taie gâtu… auz tu, Bubo, da el nu, mă, s-o apucat s-o barberească pă faţă, mă… că proasta aia a lu Puiu Balint… că-i d-un neam cu ea, zâce aşa au! Da frumoasă pele dă porţolan are Piroska pă faţă… auz, Bubo, ş-ăla fără deagete îi taie perii, mă, ş-îţ zîc c-o dă şî cu spirt sanitar, sau cum îi zîce, dup-aia…”. Iar Buba, cugetând profund câteva clipe, conform obiceiului, dădu verdictul: „Auz, tu, apăi… c-aşai… păr lung pă cap, d-apăi perii nu-ţ iasă numa pă unde-ai vrea, sau pă unde-ar vrea el; asta-i pedeapsa pântu mărsu la elea… cică, m-o zîs un doctori, când eream şî io alta, că elea fac apă la inimă dă cât să zbânţuie ca şî caprile, auz tu, …da să nu spuni la alta!”

Ba, erau unele care şopteau că Piroska n-ar mai putea să umble din cauza grăsimii care i-a topit oasele din picioare, ca un fel de piftie otrăvitoare, astfel că, pentru a-şi ţine cumva tari gleznele, purta tot timpul anului bocancii lui Feri. Una din babe ajunsese chiar să fie apostrofată de celelalte  când, în ajunul Crăciunului, mergând la pompa de apă, le spuse că „io recituri n-am făcut că m-am amintit dă picioarele lu Piroska…”, la care toate îi replicară cu „pfuu!  mai taci la dracu, c-am făcut tri oale. Nu mă scârbi!  tu, ce ţ-o vinit? na…”

Cu aceeaşi ocazie a Crăciunului avu loc o întâmplare prin care se lămuri un aspect esenţial: ce mâncau Feri şi Piroska de sărbători.

Petru îşi învăţase nepotul să crească iepuri, pentru că, dacă tatăl ţi-a plecat devreme să joace table cu îngerii, cum crezuse iniţial copilul, trebuia să începi la fel de devreme să te descurci.

Cu o zi înaintea Crăciunului, Feri veni la Petru şi-l întrebă dacă îi vinde un iepure; Petru, mândru de hărnicia nepotului, îi spuse mai în glumă „Apăi, Feri, tratează şi tu cu crescătorul!”.

Feri puse ochii pe un iepure gras cu urechi mai scurte; Petru îl prinse, i-l dădu, luă bancnota de zece lei cam mototolită, o netezi şi i-o transmise nepotului său. Feri, spre a nu prelungi chinul urechiatului, îl plesni hotărât la ceafă liniştindu-l definitiv, apoi îi spuse lui Petru, cu sinceră încântare: „Parcă simt ce friptură de iepure, cu mere şi gutui, o să mâncăm mâine seara cu Piroska. Dumnezeu să vă alduiască… Servus, Petre… şi tu, ăla mic…”

Băiatul, deşi nu mărturisise nimănui, rămase cu o extraordinară poftă, ba chiar cu speranţa că poate, cine ştie,  mâine seara va trece Feri cu o bucăţică de friptură, cum obişnuia Catiţa la Crăciunul sârbesc. Seara Petru intră în casă anunţând că „o trecut Feri de peste drum şi i-o adus lu ăsta mic ceva”. Era o farfurie albă, veche după crăpăturile mărunte, acoperită cu un soi de clopot de porţelan; crescătorul de iepuri îl ridică şi găsi un imens măr roşu, ceea ce îl dezamăgi complet, dar, obişnuit cu modestia, acceptă explicaţia lui Petru: „Mâine, dacă-l vezi pe Feri, să-i spui ce trebuie, pe limba lor, cum te-am învăţat… şi să-i mulţumeşti şi să-l întrebi ce mai face Piroska neni; îs  nişte amărâţi… alţii bagă în ei, adică şi noi, iar ăştia au de Crăciun iepure şi măr, mai bine nu-i luam bani…”; la care, pragmatica soţie a lui Petru îi replică pe limba ei „n-am auzit de obiceiul  de a da gratis iepuri de Crăciun!”. Oricum, nu se ştie pe ce căi, s-a dus vestea şi pe străzile învecinate despre ciudatul meniu sărbătoresc.

Singura care avu o tresărire admirativă se dovedi a fi tocmai Buba care nu-şi împodobea brad de Crăciun, din motive obscure numai de ea ştiute. Auzind toată povestea, baba Buba îşi spuse în gând  „că poate fi că-i ş-esta mai altfel, mai nu ştiu cum…”. Oricum, ea nu-l mai bârfi, nu-l mai comentă, dar nici drag nu i se făcu de Feri şi de Piroska.

Dar, mult mai pregnantă se dovedi a fi, prin impactul asupra măhălenţilor, întâmplarea aflată de un vecin, din sursă desigur necunoscută, şi care, repovestită printre apropiaţi şi apoi mai departe, făcu din Feri, dacă nu un erou măhăleanţ, măcar „unu d-ai noştri”; povestea punea în evidenţă faptul că Feri fusese dintotdeauna un fin observator al anumitor realităţi şi că bizareria de Crăciun putea fi trecută cu vederea.

Feri urma o şcoală de ucenici din capitală; stătea în regim de internat; cu politica nu le avea chiar deloc; părinţii îl trimiseseră la o vârstă deja aproape matură în îndepărtatul oraş şi în speranţa că, făcând acolo meserie, o va duce mai bine decât în satul lor de munte; neştiind foarte bine româneşte, nu înţelegea întotdeauna sensul anumitor fraze.

Îi veni şi lui rândul să servească la cantină timp de o săptămână. Bucătarul-şef şi cei doi adjuncţi începură ziua pe îndelete, dându-i lui Feri misiunea de a curăţa morcovi. Între timp şeful constată că „azi trebuie să le dăm carne…avem şaptisprezece kilograme… eu iau de data asta trei, iar voi câte două… nu vă faceţi griji că bozgoru nu înţelege… şi doară n-o veni chiar azi mareşalul la noi la prânz…”

Feri aflase de curând că mareşalul era conducătorul statului, un tip obsedat  de corectitudine, după cum spuneau unii, bolnav la cap, după alţii, de vreme ce voia să tempereze furtul  la cele mai felurite niveluri. Circulau zvonuri că printre apucăturile cel puţin ciudate ale mareşalului era şi aceea de a merge inopinat pe la ora prânzului, prin cantinele feluritelor instituţii de învăţământ din capitală, pentru a verifica prin consum direct şi plătit calitatea mâncării şi, implicit, dacă s-a furat sau nu.

La ora amiezii cantina îşi primea ucenicii încolonaţi şi răbdători. Feri îi punea fiecăruia în farfurie patru cartofi fierţi, doi morcovi şi o felie extrem de subţire de carne, aproape transparentă. Mai erau câţiva colegi la rând când se pomeni faţă în faţă cu un ofiţer care-i întinse farfuria asemenea celorlalţi; Feri scăpă polonicul pe jos, dar bărbatul îi spuse calm şi cu multă bunăvoinţă: „Ridică-l, spală-l şi pune-mi şi mie ca şi  celorlalţi!”. Era clar pentru toţi că totuşi, deşi era luni, venise mareşalul la masă. Mai erau cu el doar doi aghiotanţi care rămaseră în picioare în spatele lui. Bărbatul se aşeză lângă câţiva elevi, le ură  „poftă bună”, ridică în furculiţă, cu eleganţă ordonată, felia de carne, privi prin ea, îşi mâncă porţia şi plecă.

Trecură două zile, chiar trei, iar şeful bucătăriei, profund marcat de privirea scrutătoare a mareşalului prin transparenţa feliei de carne, decise să nu mai ducă acasă nimic, deocamdată, ci să sacrifice  cele „şaptisprezece kilograme” prevăzute în meniul afişat al zilei; se zvonea că mareşalul era informat de zilele  „cărnoase”, cum le numea şeful, pentru că proteina era cea mai furată.

Feri ajunsese la conştiinţa măreţiei întâmplării de luni, aşa că se pregătea intens de noua zi cu carne, în speranţa nemărturisită, dar vădită prin comportament, că îi va  pune din nou pe farfurie mareşalului  un număr de cartofi, morcovi şi o felie, ceva mai groasă de data aceasta, de carne. Ceva nu puşcă însă de dimineaţă: nu erau cartofi, nici morcovi, ci fasole verde aţoasă. Feliile corespundeau însă aşteptatei vizite. Feri îşi perie uniforma de ucenic, se dădu cu ulei de păr şi se pieptănă exemplar; îşi puse şorţul şi la miezul zilei începu să le împartă prânzul colegilor încolonaţi. Şeful bucătăriei urmărea tensionat  şirul celor veniţi la prânz; trecură şi ultimii înfometaţi, dar nici unul în uniformă de mareşal; îşi frecă palmele liniştindu-se măcar şi pentru faptul că mai erau cinci minute  până la închiderea cantinei; trecură şi acelea. Veni lângă Feri şi constată că în oala mare mai era ceva fasole verde, iar pe tavă o felie de carne; „Mă, tu cui nu i-ai dat să mânce, mă? Pe care l-ai lăsat flămând?” Feri răspunse timid „Am crezut că vine mareşal ur, că e zi cu carne şi…ioi!…îmi pare rău că n-o venit…”

Bucătarul-şef îl privi duşmănos şi zise „Mă, mare tâmpit eşti, trebuia să vă ia ai voştri pe toţi, nu să vii să faci şcoală aici… mă, prostule…v-am dat azi şi porţia pentru maică-mea, pentru frati-miu, pentru soacră-mea şi ţie-ţi pare rău că n-a venit nebunu ăla cu epoleţi… asta-i dreptate, mă? tu să le fierbi la două sute de neisprăviţi  şi să nu poţi să-ţi iei pentru tine, mă? că l-a apucat cinstea pe unu, acum în timp de război… vedea-l-aş la zid… Bine, mă, Feri, pune într-o oală mică ce-a rămas, să-i duc la nevastă-mea, Aglăiţa, care o să-mi zică de toate, mai cu seamă că m-am prostit; sau, hai… o să-i zic „cucoană, pliscu mic, ţi-am adus prânzu mareşalului!” Dacă-i mai zic ş-asta, sigur mă dă jos din aşternut la noapte şi fuge cu perna la altu…” Ascultându-l pe domnul bucătar Pandelică, Feri constată cutremurat că înţelegea perfect româneşte.

După terminarea şcolii, deveni un tâmplar mediocru şi conştiincios, se căsători cu Piroska, nu făcură copii căci ea se îmbolnăvi destul de repede acolo în Mehala; începură feluritele zvonuri şi bârfe pe seama lor, cu totul umane până la urmă căci nu le dăunau cu nimic, dar, după apariţia poveştii cu mareşalul, răutăţile încetară la adresa lui Feri; Piroska se odihnea deja  în cimitirul catolic, în timp ce Feri, tot mai lăudat de vecini şi de şogorii de la LINIŞTEA, mai adăuga câte un amănunt discret poveştii, încât, după câteva pahare, ascultătorii ajungeau să confunde prânzul mareşalului cu un meniu parizian.

NOTĂ: acest text a fost publicat în volumul MEHALA. O POVESTE, editura Universității de Vest din Timișoara, 2017

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *