Interviu MIRCEA CĂRTĂRESCU: Turnul de fildeș sau agora?

Dialog LaPunkt între MIRCEA CĂRTĂRESCU și Cristian Pătrășconiu.

Cum alegi între ”meseria de scriitor” și ”meseria de cetățean”?

Niciuna dintre ele nu sunt meserii, fiindcă nu le practici, ci le ești. Nu te obligă nimeni să fii nici una, nici alta. E in firea ta, în felul în care îți vezi drumul pe pământ, să fii un om întreg în cât mai multe feluri (nu vei putea în toate). Eu nu sunt făcut să lupt pentru vreo cauză, nu sunt un fanatic nici măcar al binelui, frumosului și adevărului. De obicei mă retrag în fața confruntării și agresivității. Mă simt bine singur sau cu foarte puținii mei prieteni, încercați vreme de decenii. Cu toate astea, pentru că sunt cetățean, nu ca meserie, ci ca forma mentis, îmi pasă de ce se-ntâmplă în comunitatea în care m-am născut și unde trăiesc. Nu pot să nu scriu despre lucrurile în care cred, și nu cred doar în literatură. De cincisprezece ani am tot scris pe teme politice, civice, sociale și culturale cu speranța că pot ajuta. Și, în clipele mele de optimism, cred cu adevărat că fiecare voce contează și fiecare efort ajută.

Vezi această meserie de a fi cetățean ca pe o datorie?

Kafka nu a făcut gazetărie și a fost în general un scriitor izolat, chiar și de lumea literară a vremii lui. El credea că scriitorul trebuie să preia negativitatea unei epoci, metamorfozată literar în scrieri parabolice și vizionare. Soljenițîn, pe de altă parte, a dezvăluit, cu un curaj extraordinar, tragedia totalitarismului comunist. Amândoi au protestat împotriva distrugerii și suferinței, în feluri diferite, dar cu o eficiență pe care eu o socotesc comparabilă. Pentru că, scria Wittgenstein, nimic nu poate depăși cantitatea de suferință resimțită într-un singur moment, de un singur om. Nu, nu e o datorie să fii cetățean decât în măsura în care ești om și nimic omenesc nu ți-e străin. Poți fi un bun cetățean în zeci de feluri diferite, de la artă la gândire și la acțiune.

Ca să precizăm și mai bine lucrurile, prin apel la termeni oarecum kantieni: ai scris despre societatea (inclusiv despre societatea politică) de la noi ”din înclinație” sau mai degrabă ”din datorie”?

Mi-am descoperit această ”înclinație” (aș numi-o mai curând curiozitate) pe măsură ce scriam. În ultimul deceniu de comunism românesc a fi apolitic însemna a nu adera la singura politică de atunci: a partidului comunist. Adică a rezista pasiv la propagandă și îndoctrinare. După 1989 am avut șansa de a ne integra în lumea liberă și de a trăi normal. Această șansă, uriașă pentru o țară ca a noastră, care de două sute de ani visează să intre-n Europa, a fost însă pusă-n pericol și mult întârziată de rezistența feroce a foștilor membri ai nomenclaturii și-ai Securității, reorganizați în urmașul Partidului comunist, FSN. Au urmat Piața Universității și mineriadele. Evenimentele din anii 90 m-au maturizat politic, mi-au trezit curiozitatea față de societatea românească și mi-au dat dorința de implicare ce m-a-mpins spre gazetărie. Am resimțit mereu scrisul de articole ca pe-un rău, ca pe ceva pentru care nu sunt făcut, l-am numit chiar ”blestemul lui Eminescu” (”Scriu, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”, îi spunea el unui prieten care-l întreba dacă mai scrie articole), dar mi l-am asumat, pentru că e totuși în mine și ceva ”muntenesc”, impetuos, reactiv, intolerant la nedreptate. Cu timpul, spre surprinderea mea, a-nceput să-mi și placă.

CARTARESCU-credit Cosmin Bumbut

(credit foto: Cosmin Bumbuț)

Cum te raportezi la cei care abdică de la această ”meserie de a fi cetățean”?

E dreptul fiecăruia de-a face ce vrea. Fanaticul, spunea de curând cineva, se cunoaște prin faptul că privește mereu spre alții, îi urmărește și-i judecă pentru fiecare cuvânt. Ziarele, studiourile Tv și Facebookul sunt pline de inși care stau în micile lor tranșee și veghează la puritatea morală a celorlalți. Eu nu mă uit la alții, nu le vânez greșelile și contradicțiile. ”It’s a free world”, spune americanul în privința asta. Nu poți vorbi de libertate de pe poziții justițiare.

Ai fi putut, realist vorbind, fără publicistică politică, socială? ”Pesaj după isterie” este, din această serie tematică, volumul cu numărul patru, după ”Pururi tînăr, înfășurat în pixeli”, ”Ochii căprui ai dragostei noastre” și, (probabil cel mai incandescent dintre toate) neuitatul ”Baroane!”…

Ar fi interesant să scrie cineva despre ”publicistica” mea în integralitatea ei, s-ar vedea atunci cât de aproape este ea de fapt de literatura pe care-o scriu, cât de mult contează în ea vocea, frazarea, discursul de diverse tipuri. Cele patru volume sunt o selecție severă din câteva mii de pagini de articole, eseuri, povestiri și texte autobiografice. Am lăsat mereu de-o parte textele direct legate de politica de zi cu zi, deși nici ele nu sunt total lipsite de interes, și poate că-ntr-o zi vor fi adunate și ele, de vreo mână pioasă (adăugați aici un emoticon zâmbăreț), după ce n-oi mai fi. Celelalte, prezente în volumele publicate, la care pot adăuga ”Frumoasele străine” și ”De ce iubim femeile”, făcute și ele din texte apărute mai întâi în reviste, nu sunt despărțite prin nimic de scrisul meu. Publicistica mea e un continuum, strâns legat de tot ce am scris. Eu nu fac distincția între textele mici și cele mari, între mize ”înalte” și ”modeste”, am încercat ca fiecare rând pe care-l scriu să aibă ceva gândit doar acolo, să aibă un interes artistic doar al lui. Ce frumos cânta Harrison: ”Small love, big love, I don’t care: love’s all good love for me”. La fel, un articol e pentru mine o piesă literară ca toate celelalte, scrisă cu la fel de mare grijă.

Dincolo de o anume adicție care poate fi și plăcută, ce e cu plus atunci cînd scrii în această zonă tematică? Ce e plăcut în faptul de a scrie despre lucruri de acest gen? Care sînt sursele de satisfacție?

Adevărul, spuneau cei vechi, e o formă a frumosului și a binelui. Satisfacția de a spune adevărul, adevărul tău, în care crezi cu adevărat, și care speri că va face bine lumii tale, nu se compară cu nimic altceva. Da, e o mare satisfacție când simți că oamenii au fost reconfortați de scrierile tale. Oamenii-ți strâng mâna pe stradă sau în metrou și-ți spun cât de mult înseamnă scrisul tău publicistic pentru ei, cât de mult consună ideile tale cu ale lor. Sunt momentele în care știi că n-a fost totul degeaba.

Dar cu minus? Ce e inconfortabil? Ce e dureros?

Când un prieten e scuipat pe stradă pentru ceva ce n-a spus niciodată, când tu însuți primești amenințări și ești acoperit de noroi aproape zilnic numai pentru că vrei să-ți ajuți semenii, când neadevăruri și calomnii sunt lansate împotriva ta de profesioniști ai diversiunii, când confrați ai tăi scriu pamflete contra ta fiindcă gândești altfel decât ei și caricaturiști te prezintă în poziții înjositoare – da, atunci e dureros. Cât de dureros e n-au să știe niciodată cei care te-ndeamnă să reintri-n luptă imediat cum te-ai retras o clipă ca să-ți tragi răsuflarea: ”Văd că nu mai scrieți articole. Păi dacă dumneavoastră, intelectualii, vă retrageți, sigur că rămân golanii victorioși…” Am auzit fraza asta până la greață.

Pierzi prieteni cînd scrii despre politică? Dacă da, cum îi pierzi? Ce se întîmplă, care e mecansimul?

În ”După douăzeci de ani” al lui Alexandre Dumas cei patru mușchetari, care fuseseră în tinerețe un trup și-un suflet, se regăsesc în tabere politice diferite și luptă unii contra celorlalți. Da, viața te desparte. Nici măcar nu e nevoie de politică pentru asta. Cu trecerea vremii, lupți tot mai din greu ca să-ți păstrezi prietenii, așa cum, în general, alergi tot mai repede ca să rămâi pe loc. Dar când nebunia pasională a politicii intervine, totul merge rapid spre catastrofă. Încep să-l disprețuiesc pe cel care gândește și vede lucrurile altfel, chiar dacă mi-a fost drag și apropiat cândva. Încep să suspectez că, dacă nu crede ce cred eu, nu poate fi sincer (fiindcă, evident, numai ce cred eu e adevărul), prin urmare la mijloc sunt interese de toate felurile. Se vinde pentru bani, pentru avantaje, pentru funcții, sau își arată sufletul de slugă. Începi să-l eviți, te-nchizi în cercul celor ce cred ce crezi tu și cu care deviezi tot mai mult de la realitate, fără să-ți dai seama, autoalimentându-ți mereu paranoia.

De fapt: cum contează, în ce fel crezi că e importantă, că are impact o asemenea publicistică?

Cum spuneam, orice voce contează. Mai ales azi, când ne întoarcem la partidul și discursul unic, opoziția e esențială. Nu avem aproape deloc opoziție politică, dar rămân nuclee de rezistență în publicistică, pe bloguri, pe Facebook. Conțtiința civică a oamenilor s-a trezit în februarie, curentul nu trebuie să se piardă.

Un ”peisaj după isterie” e lipsit de isterie? Mă refer la ceea ce este la noi. Sau, dimpotrivă – isteria a setat în așa fel spațiul public și cadrele în care circulă mesajele încît a nu fi isteric, excesiv, kaftangiu e totuna cu a fi neadecvat?

Titlul meu e un simplu joc de cuvinte, o parafrazare a numelui unui film care, pe vremuri, m-a iluminat și cutremurat, ”Peisaj după bătălie” a lui Wajda. Noblețea polonă decade la noi în isterie, m-am gândit, reflectând la istoria postdecembristă. Altfel, cartea mea nu e una politică, dimpotrivă. Din peste 1000 de pagini de articole le-am selectat, cum spuneam,  numai pe cele nelegate punctual de evenimente politice, de personaje și fapte care-au marcat diverse epoci. E motivul pentru care articolele nu sunt nici datate. Tematica lor nu e niciodată dirtect politică, ci general-civică, etică și, tot mai mult spre sfârșit, artistică și literară. De fapt, e o carte foarte diversă din care, ca la un bufet suedez, cititorul poate alege ce-i place.

Aceste specii ale imediatului, cărora le dedici asemenea tablete, îl încarcă, îl tonifică pe scriitorul Mircea Cărtărescu? Sau, dimpotrivă, îl întîrzie, îl deprimă?

Pentru mine nu e nicio problemă ca dimineața să scriu la un roman iar după-amiaza să răspund (ca acum) la un interviu, să scriu un articol, să lucrez la un referat academic sau să-mi pregătesc cursurile de la facultate. Îmi place să fac totul cât se poate de bine. Dacă merg la cumpărături, îmi fac o listă lungă și cumpăr tot ce e pe ea. Dacă trebuie să șofez până la școala fiului meu, o fac cu atenție, respectând tot ce e de respectat. Cel mai greu lucru în viață este să fii corect, nu să fii genial. Pentru că talentele le ai sau nu le ai, poți cel mult să-ți bați joc de ele, dar corectitudinea față de toți oamenii și-n orice situație e o opțiune morală. Scriu fiecare articolaș cu concentrarea cu care îmi scriu paginile literare și sunt mulțumit sau nu de el după cum a ieșit bine sau rău.

Pe de altă parte, tipul acesta de scriitură poate echivala și cu renunțarea la tot felul de iluzii – căci e vorba, în fond, de o confruntare cu o lume care funcționează nu după directive ideale. A fost și cazul tău? Au căzut redutele mai multor rînduri de iluzii cu privire la ce e politica, la ce pot face politicienii, la ce sînt și ce nu sînt acești oameni?

Da, din păcate și eu am renunțat la multe iluzii (dar oare nu asta înseamnă înaintarea în vârstă?) Am renunțat la iluzia că, scriind literatură, voi fi înțeles și iubit de oameni. Am început să văd mai limpede latura sacrificială a oricărui efort, inclusiv al celui civic. De curând l-am ascultat, la Haga, pe minunatul prozator Mihail Șișkin vorbind despre marele sacrificiu al celui ce luptă pentru binele semenilor săi. Cei care se-ntorc împotriva lui și-l distrug, spunea el referindu-se la dizidența din vremea URSS, sunt tocmai cei pe care el vrea să-i ajute, să-i elibereze. În definitiv, și Isus, și Socrate, cele două gigantice temelii ale gândirii europene, au sfârșit omorâți de cei pe care au vrut să-i elibereze de ignoranță. Viața nu e un loc al dreptății, iată ce înveți trecând prin viață.

Privind ce s-a întâmplat cu noi în ultimele decenii, da, am fost dezamăgit. De oameni în care-am crezut, de partide care-au trădat, de neputința noastră de a ne reinventa politic și social. Dar de multe ori tocmai renunțarea la iluzii te așează pe șinele întipărite de mult în tine, ca liniile palmei. ”Să făptuiești”, spune zeul Krișna în ”Bhagavat Gita”, ”dar să nu dorești fructul faptelor tale”. Mă resemnez acum să scriu literatură fără să vreau să-i mai culeg roadele, să îmi spun părerile politice fără să mai cred în impactul lor, am renunțat la gândul că voi fi vreodată o voce ascultată în spațiul public românesc. Dar tot cred că merită să mergem mai departe, luptând contra hidrei cu o mie de capete.

Cum poate ține piept un om care scrie un text, un om cu un creion sau un stilou în mînă duhului acestor vremuri, modelat de videoputere? Reformulez: poate rezista și poate oferi speranță un umanist, un intelectual onest față cu tot felul de mașinării – de televiziune, de partid, ș.c.l. – care cultivă sentimente joase, frici, șamd?

Păi eu cred că numai un om simplu și onest o poate face. Altfel, cum? Să opui minciunile tale minciunilor lor? Manipulările tale manipulărilor lor? Să ne facem și noi canale Tv ca să-i împroșcăm cu calomnii și cu neadevăruri? Mai întâi, nu mai e vorba de creion contra televiziune. Rețelele de socializare au schimbat total jocul politic. Poți acum, de pe pagina ta,  să ai influență mai mare decât un ziar întreg. Idei să ai, că ele se vor face auzite. Inițiative să ai, că mii de oameni le vor adopta. Lupta nu mai e atât de disperată. Partidele sunt acum ca niște cuburi de gheață aruncate-n apă clocotită: mă tem că se vor dizolva în perioada următoare, și democrația va lua alte forme. Da, e greu să-ți faci vocea auzită, dar asta nu înseamnă că nu merită să încerci.

De ce nu e în regulă să nu te implici în viața cetății?

Nu te implici în viața cetății (care cetate?), ci într-a oamenilor, a celor concreți, care-au umplut de curând cu capetele, umerii, șoldurile și brațele lor Piața Victoriei. Poți fi un ins ce se crede deasupra celorlalți prin putere, avere, cultură etc. și totuși să nu ai sentimentul că ar trebui totuși să faci ceva când vezi că oamenii suferă. Bunul samaritean, care se ocupă de cel căzut, ar trebui să fie normalitatea la noi și peste tot, nu excepția. Nu e în regulă să nu ai empatie, nici măcar dacă ești un mare profesionist într-un domeniu sau altul. Sigur, e foarte prețios să-i înveți pe cei flămânzi să pescuiască, dar dă-le și un pește până învață, dacă poți, fiindcă oamenii trăiesc azi, nu în viitorul luminos.

Turn de fildeș sau agora? Cum există pentru tine cele două?

Solitar sau solidar? Camus lăsase opțiunea deschisă, și așa o las și eu. Dar cu sentimentul că și agora, și turnul de fildeș sunt opțiuni extreme, de obicei nefreventate intens. De fapt, ne mișcăm mereu undeva între ele, pe o vastă scală de nuanțe. Un om are nevoie de solitudine câteodată și de implicare altădată. Un oraș e un amestec labirintic de turnuri și piețe în care fiecare se poate situa unde crede că e locul lui.

Cînd intri în politică, ai spus de curînd la Timișoara, intri în bătălie. Chiar și cînd faci gazetărie politică. De ce (să) o faci? Merită să faci o asemenea opțiune?

Ești silit să o faci. Țineți minte faimoasa întrebare din februarie: cine i-a adus pe oamenii ăștia în piață? De la Soros până la multinaționale, s-au găsit tot felul de conspiraționiști, când răspunsul era atât de simplu: Dragnea, Grindeanu și Iordache. Ei au reușit performanța de-a scoate în stradă mai mult de jumătate de milion de oameni într-o singură seară. Fiecare dintre cei din piață ar fi vrut să stea acasă, să bea o bere sau să se uite la un film. Niciunul nu era echipat pentru bătălie. Și totuși au ieșit pentru că nu se putea altfel. Pentru că te silește simțul dreptății, te silește indignarea, te silește mizeria umană. Cât să-i mai rabzi? Îți ajunge cuțitul la os.

carta

Urîm extraordinar în această țară? Incomparabil mai mult decît putem să admirăm?

Da, suntem, din păcate, o țară a urii. Și nu de ieri, de alaltăieri. Ura a fost aprinsă și întețită sistematic de uneltele de divizare a lumii românești, în primul rând de televiziunile de partid, încă din anii ‘90. Escalada urii s-a produs prin aceste televiziuni ”justițiare” și prin câteva ziare, conduse și unele, și altele, de foștii profesioniști ai poliției politice, cu mijloace specifice: calomnie, dezinformare, campanii, șantaj. Chiar și fără ei, însă, ura e endemică în România: îi urâm pe cei mai bogați, mai vizibili, mai deștepți, mai cultivați sau mai norocoși decât noi. Urâm tot ce nu ne seamănă, pe toți străinii, pe pe cei de altă rasă, pe cei de alte preferințe, pe bătrâni, pe intelectuali. Nu știu cum e-n alte zone ale lumii noastre, dar în zona culturală ai uneori impresia terifiantă că toată lumea detestă pe toată lumea. Că iubiți sunt doar morții, care nu-ți mai fac concurență…

Sunt două acuze clasice aduse intelectualilor a propos de relația lor cu politica (folosesc termenul de ”politică” în sens larg), contradictorii una față de celalaltă. Prima suna așa: De ce te implici așa de mult? A doua, (i)logic: de ce nu te implici mai mult? Cum esti față cu această problemă (uneori comică, prin formulare; uneori dramatică, prin urmări)?

”O fi Cărtărescu un scriitor bun, dar nu se pricepe la politică”. Am citit asta de nu știu câte ori, mi s-a spus și în față. Oricum e bine, mai trist ar fi fost să fie invers… Poate nu mă pricep la politică, , dar știu măcar ce vreau, și am căutat asta oriunde s-a putut. Vreau un stat de drept, independența justiției, apartenență la Uniunea Europeană și NATO, la setul de valori vestice, vreau drepturi civice și desprinderea de trecutul fesenisto-pesedist. Am fost mereu alături de cei care au susținut aceste principii (dintre care unii au devenit azi, stupefiant, propriile lor caricaturi). Iată tot crezul meu. Altfel, da, în fiecare zi unii mă-ndeamnă să o las baltă cu politica, alții mă trag de urechi că nu vreau să fiu un Havel.

De ce ”arena publică” de la noi arată așa? Ce o strică foarte tare?

Faptul că politica e socotită exclusiv o vacă de muls și că spre ea se-ndreaptă toți profitorii. Nu se face politică la noi decât pentru spoliere. Avem cel mai ridicat procent de certați cu legea în politică dintre toate țările Europei. Restul e gargară gen ”Mândru că sunt român”. Politicianul român e probabil cel mai corupt și mai incult din Europa, cel mai plin de prejudecăți și clișee, cel mai reacționar. Privind guvernul și parlamentul de azi ți se face rușine că ești om.

Ce poate vindeca spațiul public?

Noi partide, un nou fel de-a face politică, un nou spirit civic. Justiția liberă, instituții anticorupție libere. Educația, inclusiv cea civică și politică. Și mult noroc.

Politica e o mocirlă,  e ceva murdar – ai folosit și tu, în spațiul public această comparație. O putem evita?

Bineînțeles că nu. Nici nu e cazul s-o evităm. De curând, dl. Dacian Cioloș a spus că merge la Antena 3 pentru că trebuie să intri în mocirlă dacă vrei să te asculte și publicul mocirlei. Nu cei sănătoși, spunea parabola cristică, au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Poate că bieții pensionari care alcătuiesc publicul canalului respectiv doresc să audă și un alt discurs, și o altă părere decât cea care li se vâră în suflet zi de zi și ceas de ceas. Poate-ar mai vrea să vadă și un om echilibrat și decent. Eu nu mă simt capabil de un astfel de martiraj, trebuie s-o recunosc, dar un politician trebuie s-o facă, măcar și pentru că voturile, ca și banii, n-au miros.

Mi se pare că ”Peisaj după isterie” e, în mod fundamental, (și) o carte despre etică. De ce pare că etica e evacuată sau marginalizată în spațiul nostru public? ”Etica” sau ”morala” sînt două dintre cele mai evitate cuvinte în discursurile publice de la noi. Cum îți explici aceasta?

Moraliștii sunt mereu detestați, nimănui nu-i place să i se arate păcatele în public. Mereu există în privința lor o suspiciune de ipocrizie. Ei apar acolo unde simțul moral nu este interiorizat de oamenii obișnuiți. O societate morală n-are nevoie de moraliști. Dar o societate unde mita e endemică și unde furtul e acceptat dacă hoțul nu e prins riscă o degradare totală dacă nimeni nu menține un tonus etic. Cel ce o va face va deveni însă dușmanul tuturor. Acest gen de societăți urăsc intelectualul public ca principal centru etic al comunității. Cele mai importante și mai influente personalități publice românești sunt permanent atacate tocmai pentru curajul de a spune adevărul, căci adevărul doare cel mai rău. Tot antiintelectualismul din societatea noastră de douăzeci și șapte de ani încoace poate fi văzut ca o reacție vitriolată la textul fundamental împotriva fostei nomenclaturi comuniste și a fostei Securități, ”Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu. Cei numiți acolo n-au făcut pasul înapoi, căci ei nu vor să fie iubiți, ci să stăpânească.

Notă: în versiune originală, acest interviu a fost publicat în revista Orizont, numărul din luna mai.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *