Jurnal de taxi – 4

 

Seară de toamnă ploioasă. Piața Lahovari gemea de umbre care se îndreptau care încotro. Fusesem solicitat pentru o cursă chiar la baza statuii și încercam să dibuiesc prin parbrizul ud și aburit o siluetă feminină mai puțin grăbită. Ochesc o doamnă care părea că se codește dacă să vină sau nu la mașină. Făcea câte doi pași înainte și înapoi și recunosc că devenise puțin amuzantă.

”Stimată doamnă, mă scuzați că vă abordez, așteptați cumva o comandă UBER?”, rostesc cu oarecare nesiguranță în glas în timp ce coboram geamul la portiera din dreapta.

”Eu nu, nu, nu mă urc la dumneavoastră în mașină. Lăsați-mă! De unde știu cine sunteți? Eu aștept mașina pe care am solicitat-o”, îmi răspunde făptura în jur de 35 de ani pe care o urmăream cu detașare printre picăturile de ploaie.

”Nu vă impancientați doamnă că se rezolvă. Puteți să-mi spuneți ce mașină ați solicitat?”

”Păi, aplicația mi-a repartizat o mașină cu număr de București, B-MAX. Eu vreau mașina care scrie aici.”

”Îmi pare rău că așteptați de atâta timp dar faceți o regretabilă confuzie. B-MAX nu este numărul de înmatriculare ci modelul de autoturism. Știți, este făcut la Craiova, la noi în țară.”

”Ei, asta nu se poate! Acum mă luați la mișto, nu? Ce-am ajuns, un taximetrist să facă mișto de mine! Cam mult, nu crezi?”

”Cum vreți, putem anula comanda, dar să știți că mașina cu numărul B-MAX nu mai vine.”

”Hai să mă urc totuși, deși colegul cu care am mers dimineață nu era așa arogant”, mă avertizează doamna ca și cum mi-ar face o mare favoare dacă și-ar folosi tocurile pentru a-mi călca pragul mașinii.

Trebuie să recunosc însă că, poate, mai convingătoare decât mine a fost vremea de afară. Până să prind de veste de intențiile doamnei, aceasta face o mișcare neinspirată. Se dă un pas înapoi pentru a evita o baltă, se apleacă și încearcă să deschidă portiera normal, ca la Logan. Nu am apucat s-o avertizez că portiera B-MAX-ului culisează spre spate, decât după ce aceasta i-a trecut razant pe lângă frunte, și cred, doar o eschivă care l-ar face invidios și pe cel mai talentat pugilist, a salvat-o de ce era mai rău. Au fost ultimele mele cuvinte alături de niște scuze tembele. Restul drumului a fost un lung, lung și tensionat monolog.

”Ce dracu de mașină este asta? Cine vă permite să folosiți astfel de mașini pentru transport de persoane? Nu trebuie să aibe și ele o autorizare, ceva? Am să vă reclam. Niciodată n-am pățit așa ceva. Nu era politicos să-mi deschideți portiera? M-ati văzut o doamnă singură și ce v-ați zis: hai să facem mișto! Las că vă știu eu. Dacă mă loveam, cine-mi plătea spitalizarea?”. Și câte și mai câte. Într-un târziu am ajuns la destinație. Am răsuflat ușurat și n-am mai fost în stare să fac nici o cursă pe ziua respectivă.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *