Jurnal de taxi – 2

Sunt din nou pe aplicația UBER. Deșteaptă tehnologie! Preiau un tânăr împreună cu prietena sa. Era la câteva luni după tragedia din Clubul Colectiv unde au murit zeci de tineri, arși și intoxicați cu fum. Cazul fusese amplu mediatizat la vremea respectivă încât oricine l-ar fi văzut pe tânăr, complet bandajat la mâini și parțial la cap, ar fi făcut legătura cu incendiul din noaptea cu pricina. Mă abordează cu admirație, îmi spune că azi a descoperit aplicația și este deja la a treia cursă. A fost externat de curând din spital și are o mulțime de drumuri de făcut. Prietena lui nu știa ce să-i mai facă, ce să-i mai spună, tratându-l ca pe un copil alintat. ”Te doare?” ”Nu.” ”Las că mergem la farmacie și mai luăm niște calmante”. ”Ti-e foame?” ”Nuu” ”Ajungem acum acasă și ți-am pregătit o supă. Să vezi ce bună e!”. Pe scaunul din față al mașinii nu-mi puteam stăpânii emoțiile. Aveam în spate un tânăr calm, liniștit, chiar cu simțul umorului, deși tocmai trecuse printr-o traumă de proporții covârșitoare. Îmi spune că singurul lucru bun pe ziua de azi este serviciul UBER. Mă simt flatat. Apoi se întoarce către prietena lui. ”Să vezi dragă. Ieri când mă întorceam de la analize văd un taxi vis-à-vis de spital. Mă îndrept spre el. Taximetristul fuma și vorbea tare la telefon. Mă urc. Mă ignoră, continua să vorbească la telefon. La un moment dat, îi spune interlocutorului său că trebuie să închidă, că tocmai s-a urcat o mumie la el în mașină”. ”Vai, cum să spui așa ceva?”. ”Îți dai seama ce penibil m-am simțit. Chiar așa de urât sunt?”.”Nu, dragul meu. Ești cel mai frumos bărbat din lume”.

Aproape uitasem această scenetă. Până de curând. Eram tot în trafic, cu aplicația deschisă într-o seară, în timpul amplelor manifestații din Piața Victoriei. Guvernul încercase să introducă pe ușa din dos o ordonanță de urgență privind grațierea faptelor de corupție. La presiunea străzii, ordonanța a fost apoi retrasă. Trei tineri înarmați cu un steag mă solicită pentru o cursă în Piața Victoriei. Se duceau la protest. La un moment dat, unul dintre ei mă recunoaște. ”Eu vă cunosc. Am mai fost cu dumneavoastră. Eram bandajat, tocmai scăpasem dintr-un accident.” ”A, da. Îmi amintesc. V-ați făcut bine. Și, acum, la protest?” ”Da, ne-am mobilizat pe facebook și acum mergem în piață. N-am mai suportat. Din cauza corupției în țara asta mor oameni, se produc accidente cu victime, iar ei vor să-i elibereze și pe cei puțini care ar mai putea da socoteală”. ”Înțeleg la ce vă referiți. Dar totuși, dacă transformăm societatea civilă, cetățenii, protestatarii ca voi, într-un fel de justițiar inespugnabil venit de undeva din sferele înalte ale conștiinței să anihileze derapajele politicienilor aflați la putere, nu e periculos? Nu zic de voi, dar mă gândesc că cineva s-ar putea folosi de aceste mișcări de stradă pentru a-și urmări propriile interese. Avem destui ”prieteni” prin vecini cărora le-ar conveni de minune o stare de anarhie și ar putea trage sforile. Nu crezi?” ”Nu se pune problema. Și atunci ce să facem? Să-i lăsăm să ne conducă cum vor, să grațieze pe cine vor? Nu vedeți că opoziție avem doar de ochii lumii, nu ne reprezintă. Băsescu s-a dat cu pușcăriașii. Nici nemții nu mai sunt ce-au fost, deși ar trebui să se poziționeze mai presus de toate. Haideți că aproape am ajuns. Coborâm aici. Nu va supărați pe noi dar asta-i situația. Vă salut!”

Am rămas pe gânduri. Întradevăr. Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile belicoase pe care puterea și opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență cu orice preț. Un dans nupțial al unor păsări de pradă care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă. Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate ”mai cu aplomb” decât ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atat de familiare de pe vremea când actualii opozanți erau la putere. Și viceversa. Puterea le dă m..e în același stil zeflemitor care se vrea de o manieră elegantă.

Dar oare, doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și covârșitoarea masă a alegătorilor? În încercarea de-a arăta că nu suntem departe de oamenii care ne conduc, facebookul s-a dovedit un aliat de nădejde. De fapt, de la facebook nu e nevoie să ceri că-ți dă el cu de-a sila, postări și redirecționări care mai de care mai acide din partea unor inși care nu pot gândi mai departe de ”ai lor” și ”ai noștri”. Și ce constatăm? Câteva variațiuni pe teme de nesimțire, din partea unor aleși, agită spiritele printre alegătorii virtuali. Că este vorba de jigniri grobiane și amenințarea cu mitraliera, somnul dulce din fotoliul de parlamentar sau persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei), are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt vizați ”ai lor” indignarea nu mai are limite. În schimb, dacă ”ai noștri” calcă pe bec le ignorăm derapajele sau, cel mult, căutăm justificări ca o palidă încercare de-a ne simți confortabil cu opțiunile noastre. Nu întâmplător mă includ în această categorie. Marketingul politic are o teorie bazată pe studii sociologice care atestă că preluăm din media doar ce vrem să auzim. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri.

Cu alte cuvinte, ipocrizia face parte din natura umană. Dar, pe de altă parte, progresul presupune ieșirea din starea de confort. Așa a fost din totdeauna.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *