Jurnal de taxi – 1

Nu știu cât de avizate sunt somitățile din educație care aruncă tone de cerneală încercând să definească decrepirea înainte de vreme prin noile standarde în materie de socializare. Pare însă o luptă dinainte pierdută. Pe vremuri, oamenii ieseau la gard duminica să mai schimbe o părere, să mai susțină o barfă. Astăzi avem rețelele de socializare. Singura constantă rămâne nevoia de a socializa, de a ne poziționa în univers în funcție de semenii noștri.

Pentru a nu fi boring mă pregătesc pentru un job serios. Part-time. De driver. Super-cool! M-am asociat platformei UBER și am început să fac curse, să transport oameni din punctul A în punctul B. Am deja vechime. Nici acum nu stiu dacă nevoia de socializare sau foamea de bani m-a îndemnat să fac acest pas. Poate că, totuși, nevoia de socializare, ca să fiu și eu puțin ipocrit J.

Este o experiență interesantă să observi mișcarea browniana a indivizilor interacționând între ei, din postura de spectator involuntar și aproape invizibil la bordul unui automobil. Spectacolul de pe bancheta din spate poate să înceapă. Clienții fac abstracție complet de omul de la volan și discută chiar și cele mai intime aspecte într-un limbaj cât se poate de colocvial, condimentat pe alocuri cu cel colorat. Piesele sunt de multe ori aceleași dar interpretate în mod diferit. Certurile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printe cuvinte imperceptibile. Îmblânzirea scorpiei cu Romeo și Julieta se amestecă uneori în același cadru.

În cazul în care în mașină se urcă două sau mai multe persoane, se continuă o discuție ancestrală reluată de la virgulă. Dacă, în schimb, un client solitar îmi calcă pragul, primul lucru pe care-l face este să sune. Iar dialogul se poartă la telefon, cu aceeași frenezie, pe toată durata cursei.

Într-o seară primesc o solicitare la un complex residențial din zona de nord a capitalei. Pădure, lac, aer curat, ce mai, oază. Printre blocurile cochete, o domnișoară se chinuia să vorbească la telefon ținând umărul ridicat, cu mâinile agățate de o husă de umerașe cu haine, bine garnisită, și de o cutie de pantofi. Abia când am observant că se apropie de mașină și încearcă să deschidă portiera cu cotul, mi-am dat seama de onoarea care mi se pregătește. M-am dat jos din mașină mintenaș, să nu cumva să ajungă prima la portbagaj, căci am telescoapele la hayon duse și risca fata să-și dea cu portbagajul în cap. Ce mai, mașină cu protocol, de nevoie. Stai puțin. Dar eu o cunosc pe făptura asta, nu e celebrul fund din videoclipurile de pe MTV, intrată acum într-un con de umbră? În momentul în care mi-a zâmbit, după ce am pus bagajele în portbagaj, am avut și confirmarea.

Evident, în tot acest timp domnișoara a continuat să vorbească la telefon iar discuția s-a prelungit și în interior. ”Nu ți-am povestit dragă ce-am pățit. Tot primesc mesaje de la un individ, cred că e obsedat săracul.(…) Ca să ne întalnim, că vrea să mă cunoască.(…)Până azi l-am ignorant dar mi-e și puțin teamă. (…) Culmea e că îmi scrie pe un telefon pe care nu-l știe toată lumea, de fapt îl știu puține persoane.(…) M-am luat după impresar să-i scriu, prietene, vezi că te caută niste ucrainieni pe-acasă! Și-mi răspunde că e la Kiev, stă cu ei la masă și discută despre mine, cât de bună sunt.(…) Așa-mi trebuie dacă mă bag în seamă cu toți proștii!(…) Nu știu cum să fac să schimb numărul.(…) N-am cum, e mai complicat, e și un contract de sponsorizare la mijloc.(…) Încerc, dar îmi tot trimite porcării și poate le vede cineva.(…) Îmi scrie că vrea să mă facă un 69! Dragă, eu n-am mai făcut nici normal de nu mai știu când și ăsta vrea direct 69!(…) Hai că nu te mai agasez cu problemele mele, că aproape am ajuns.(…) Și mie mi-a făcut plăcere. Te pup. Pa”. În clipa următoare, diva se dă jos din mașină, după ce în prealabil îmi mai aruncă un zâmbet larg, cu care am rămas mult timp în memorie.

Abia după câțiva kilometri mi-am revenit din transă și mi-am dat o palmă peste frunte. Fata și-a uitat bagajul în portbagaj. Ce mă fac? Încep să butonez aplicația, poate dau de vreun număr de telefon. Am găsit. Sper să fie al ei. Oare o răspunde sau mă consideră vreun obsedat de cifre indecente? Și nici nu vorbesc ucrainiana! Nu mai e nevoie de supoziții. Mă sună ea. ”Trebuie să întâlnim să vă dau bagajul. Să-mi spuneți unde pot să vin. V-ați uitat…”, atac eu frontal primul, aproape fără să respir, ca să nu mi se citească emoția. ”Așa e. Costumul meu de șcenă a rămas la dumneavoastră. De fapt, nu e al meu, e închiriat. Vă supărați dacă vă dau o adresă unde să-l duceți?” ”Vai, da se poate. Mă simt onorat să fac asta pentru dumneavoastră.” ”Perfect. Vă trimit un mesaj cu adresa.” Ador mesajele. Ce mai, autograf digital în toată regula

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *