Mr. Toad, apostolul parlamentarismului

„– Nu are nici un rost! exclamă Șoarecele cu dispreț. Nu-l vindeci în nici un fel pe Broscoi discutând cu el. E în stare să promită orice.” Recitind Vântul prin sălcii al lui Kenneth Grahame, m-a captivat această replică ce-l descrie exact pe neastâmpăratul Mr. Toad, Broscoiul înstărit, înfumurat și nu extraordinar de mintos pe care atracția pentru aventuri și viteză îl vâră în tot felul de încurcături cu efect comic. Și, oricât am încercat (conștient că orice plasare în spațiul cultural ingenuu-moralizator al fabulei sau al antropomorfizării e azi desuetă), nu m-am putut împiedica să leg observația Șoarecelui de tot râsu-plânsu care umple etanș scena politică actuală și de perfidia dezarmantă a protagoniștilor ei, aproape fără excepție mai transparenți decât celofanul.

Rânjetele batjocuritoare de pe holurile Parlamentului, agresivitatea, promisiunile pe care nu poți pune nicio bază, disprețul fățiș față de cei pe care ar trebui să-i reprezinte înlocuiesc la politicienii noștri de vârf vorba aleasă și atent cumpănită, înțelepciunea sau bunele intenții. Un Mr. Toad autohton, băiat simpatic mai acum vreo două decenii, pasionat și el de viteză și aventuri, a ajuns chiar prim-ministru, un prim-ministru născut din lacrima ipocrită a celui care, odată prada împărțită, avea să-i devină pentru patru ani cel mai înverșunat rival. Reșapat recent, după câteva înfrângeri istorice (Dumnezeule, ce istorie măruntă mai avem și noi!) – cea mai dureroasă trebuie să fi fost cea din 2009, pe care a acceptat-o mușcându-și buzele, căci venea din partea unui fanfaron mult mai talentat decât el –, urmașul lui Gheorghe Athanasiade a reușit, în urma unei serii de compromisuri urât mirositoare, să revină la guvernare, cu procentul infim, dar suficient, de 6%. Pe alții, înfrângerile de la sfârșitul deceniului trecut ale liberalului roșu i-ar fi trimis într-o izbă să-și scrie memoriile. Nu însă și pe talentatul domn Tăriceanu, căruia, trebuie să admitem, răbdarea nu îi lipsește. Iar acum, din poziția de președinte al Senatului, se umflă și se tot umflă încercând, ca-n Esop, să ni se arate la fel de impunător ca boul fermierului.

Băiatul teribil al liberalismului romanțios din anii ’90 s-a dat pe față, după 60 de ani, ca un profitor de primă mână și un limbut apărător al parlamentarismului, instituție croită ideal, dacă ar fi să ne luăm după fostul fotomodel Adesgo (când în acest Parlament nenorocit fac jocurile în continuare rudimentarii Nicolicea și Nicolae!). Doar că, ce să vezi? Senatul și Camera pur și simplu nu sunt lăsate în pace – ba de strada furioasă, ba de justiție și servicii secrete, ba până și de partenerii europeni, care prea se amestecă în trebile interne ale țărișoarei. Parlamentul, instituție esențială în orice democrație, e în continuare la cheremul unor șarlatani, aranjori dubioși și sperjuri (cine îl poate uita pe Gigi Becali în postura de membru al Comisiei Juridice din Camera Deputaților în timp ce era cercetat pentru dare de mită, fals și lipsire de libertate?). Nici nu putea fi găsit, după ieșirea din scenă a lui Viorel Hrebenciuc, un om mai potrivit decât Răzgândeanu pentru a fi starostele unui legislativ care are în postcomunism bube în cap cât pentru toată subterana lui Dostoievski.

Împins în față mai întâi de controversatul său tată vitreg (pe când era, fără să stârnească nici o bănuială, vicleanul copil de casă al PNL-ului), susținut apoi de către Dinu Patriciu (care l-a ajutat decisiv să-și rotunjească, prin scheme clasice de inside trading, conturile), Mr. Toad e comparat astăzi cu Churchill și Margaret Thatcher, ca răsplată pentru un institut fantomatic, de către un fost președinte din progresismul căruia a mai rămas doar un înveliș scorojit.

Odată cu izgonirea lui Daniel Constantin, tânărul născut bătrân – cum altfel, când ieșise direct de sub juponul detestabilului Dan Voiculescu? –, Mr. Toad trebuie că se simte mai în puteri ca oricând. Cine știe, poate că-l vom vedea azi-mâine făcând un neașteptat gest de curaj: să refuze într-o după-amiază să-i dea senvișul lui, pregătit de cu seara de cea mai nouă soție, celui pe care îl crede partenerul său de guvernare – dar care în realitate îi este stăpân.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *