Raportul dintre A şti şi a cunoaşte

În mod obişnuit (în popor, cum se spune) a şti este sinonim cu a cunoaşte. Din punctul nostru de vedere, astfel cum vom arăta în continuare, cele două verbe se află în relaţie de continuitate unul faţă de celălalt, în sensul că activitatea umană începe cu verbul a cunoaşte şi poate ajunge la un moment dat la verbul a şti. Primul exprimă ideea de continuitate, de evoluţie şi cercetare, de demers mereu în curs, de informaţie necartografiată, în timp ce cel de-al doilea are în vedere rezultatul, ţinta deja atinsă, informaţia catalogată deja. Că noi, cei de astăzi suntem mai mult oamenii care ştiu decât cei care cunosc, nu schimbă cu nimic ordinea firească a celor două verbe care în niciun caz nu ar trebui să funcţioneze independent ci ar trebui să fie mereu unul în continuare celuilalt.

Unii spun că Descartes, alţii că Aristotel, ar fi cei care au făcut trecerea de la cunoaştere la ştiinţă. Husserl, Mann şi Heidegger spre exemplu îl pun pe Descartes la baza informaţiei dobândite în scop tămăduitor, în timp ce Aristotel este văzut de Evdokimov prin raportare la Toma din Aquino si Sf. Augustin drept creatorul informaţiei a toate lămuritoare. Dincolo de orice paternitate sau temporalitate important este faptul că omenirea a făcut trecerea de la a cunoaşte la a şti fără să-şi pună prea multe întrebări cu privire la scopul şi efectele acestei treceri.

În Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Evdokimov menţionează la un moment dat faptul că învecinarea noastră cu Dumnezeu, în sensul de cunoaştere exclusiv indirectă prin intermediul lui Isus, şi în niciun caz directă, faţă către faţă, a încercat să fie explicată de biserică cel puţin în două feluri: mistic şi intelectual. Abordarea mistică are în vedere golirea minţii de orice formă, cuvânt sau gând, în timp ce perspectiva intelectuală rezultată din întâlnirea filosofiei lui Aristotel cu credinţa Sf. Augustin şi a lui Toma din Aquino, spre exemplu, este fundamentată pe o cunoaştere complet explicabilă până în momentul final.

Cunoaşterea este o abordare deopotrivă intelectuală care însă oferă mai multe întrebări decât răspunsuri, în timp ce Ştiinţa este activitatea intelectuală ce provoacă mult mai multe răspunsuri decât întrebări. Diferenţa se răsfrânge inclusiv asupra faptului că răspunsurile multe şi întrebările puţine lasă o zonă foarte mare de ne-ştiinţă neatinsă în niciun fel, nici de dubii dar nici de certitudini, în timp ce multele întrebări şi puţinele răspunsuri, în mod paradoxal restrânge zona de ne-ştiinţă în condiţiile în care cel puţin prin întrebările determinate anumite colţuri şi zone sunt cel puţin pipăite.

Această diferenţă nu este în niciun caz deosebirea dintre mediocritate respectiv superficialitate (multe întrebări puţine răspunsuri) şi excelenţă respectiv rigoare ştiinţifică (multe răspunsuri puţine întrebări) întrucât astăzi lumea este mai mult decât cantitatea de informaţie deţinută, fiind mai degrabă o problemă de întrepătrundere de informaţii. Înţelegerea nu vine din cantitatea de informaţie ci din felul în care informaţia este folosită, analizată şi pătrunsă în ceea ce priveşte aspectul său. Când ştim suntem intransigenţi, categorici, evităm dialogul şi căutăm adevărul absolut ce fiinţează dincolo de orice întrebare sau dubiu. La polul opus, când cunoaştem în sensul de a înţelege, suntem deschişi dialogului, acceptăm puncte de vedere, ştim să ascultăm, suntem oameni ce căutăm să fiinţăm în sfera adevărului înconjurat de multe întrebări şi de răspunsuri ce se anihilează reciproc şi în scară până la următoarea întrebare.

Trecerea de la a cunoaşte la a şti nu este o chestiune de putinţă ci mai mult una de voinţă, în sensul că unii preferă şi după o îndelungată evoluţie şi îmbogăţire profesională să cunoască, adică să rămână în sfera întrebărilor ajungând astfel să cunoască dar să nu ştie, în timp ce alţii preferă ca mai devreme sau mai târziu să îşi dorească doar să ştie fără să mai cunoască, îmbrăţişând răspunsurile tămăduitoare cum spuneam mai sus. Socrate este omul care a ales să cunoască oricâte răspunsuri şi-a oferit între timp, după cum Aristotel este cel care a ales să ştie, împărţind şi catalogând, preferând răspunsurile în dauna (uneori) întrebărilor. Heidegger s-a „însurat” cu verbul a cunoaşte, în timp ce Descartes a adoptat activitatea aferentă verbului a ştii. Liiceanu rămâne un om al cunoaşterii în timp ce Pleşu este unul al ştiinţei, al răspunsurilor tămăduitoare. Solomon Marcus este matematicianul care a făcut ştiinţă alegând să continue să cunoască.

Diferenţa dintre cei de mai sus şi omul modern este aceea că cei dintâi au început cu a cunoaşte şi au optat eventual la un moment dat spre a ştii, în timp ce omul modern, contemporan nouă nu mai cunoaşte în niciun fel, nu s-a întâlnit cu acest verb niciodată, fiind mereu în sfera de acţiune a verbului a şti, a activităţii lipsite de întrebări, a răspunsurilor pe deplin şi definitiv lămuritoare. Ceea ce ne face particulari este nu atât faptul că am ales să ştim, ci faptul că nu am trăit în niciun caz experienţa lui a cunoaşte, nu ne-am însuşit sfiala întrebărilor ce nu primesc răspuns sau a întrebărilor ce nu primesc imediat răspuns.

Să ajungi la a şti fără a cunoaşte este boala perioadei în care trăim şi se manifestă cu întâietate prin lipsa tăcerii în dialogurile ivite în viaţa noastră de toate zilele; nimeni nu mai tace, toţi avem răspunsuri la orice, fie că avem habar, fie că nu avem. Suntem oamenii cu replică, cu „vorbele la ei” cum se spune şi suntem mândri de aceasta. Tăcerea nu este o opţiune pentru noi, aceasta şi pentru că noi ştim iar de cunoscut am ales să nu mai cunoaştem. Dialogurile noastre abundă de răspunsuri şi sunt împuţinate de întrebări, în condiţiile în care astăzi mai mult ca niciodată ar trebui să stăm şi să ne întrebăm inclusiv de ce avem atât de multe răspunsuri. Informaţia şi valorificarea acesteia ar trebui să se manifeste cu prioritate prin întrebările determinate şi mai puţin prin răspunsurile aferente.

Sentimentul că răspunsurile tămăduiesc lumea este fals şi înşelător întrun fel în condiţiile în care acestea se bazează doar pe cantitatea de informaţie şi mai puţin pe activitatea de decelare a informaţiei, activitate specifică verbului a cunoaşte. Ori, progresul a venit totdeauna din ceea ce se întâmplă cu informaţia existentă în „piaţă”, cum este aceasta privită şi analizată, şi mai puţin din cantitatea acesteia. Suntem produsul întrebărilor şi nu al răspunsurilor, eventual gata pregătite, iar întrebările (acelea care contează) spre deosebire de răspunsuri, nu sunt spontane. De aceea omul modern şi contemporan nouă „are (doar) răspunsurile la el” nu şi întrebările, întrucât acestea din urmă nu pot fi apropiate prin „ordonanţă de urgenţă”.

Întrebările şi tăcerea sunt câştigul activităţii de a cunoaşte, spre deosebire de răspunsuri şi „proprietatea vorbelor” în sens de replică imediată şi gratuită, ce sunt profiturile activităţii de a şti. Spre deosebire de răspunsuri, întrebările se nasc şi mai greu.

5 Comentarii

  1. Am inteles mesajul textului si sint , in principiu , de acord , imi cer scuze pt. unele acorduri mai dure . Polemizam , indirect ( si inutil ) , cu heideggerienii , care dovedesc adesea o suficienta si infatuare sectara . Nu e cazul , fireste , cu dnul Liiceanu , care este , cum bine spuneti , un ginditor eclectic si critic ( Heidegger nu dialoga la faimoasele sale cursuri , ci emitea revelatii ). Dar , in final , e bine poate de reluat o spusa a lui Cusanus , cum ca exactitatea nu exista decit la Dumnezeu , noi sintem viatori , bijbiim . p.s. Interpretarile lui Evdokimov si Lossky ( cu Florensky si Berdiaev lucrurile sint putin diferite ) , oarecum in linia sufocantului pietism apocaliptic rusesc , cu obisnuitele scheme pravoslavnice , sint foarte departe de spiritul pneumaticilor-gnostici crestini , Ps. Dionisie sau M. Eckhart ( filosofi de mare clasa , foarte influentati de neoplatonism ) , iar interpretarea misticilor medievali a lui Heidegger e una in spiritul epocii si ambientului lui , acela al unui asa-zis Crestinism german , daca nu chiar ¨arian¨ ( de aceea a si renuntat la catolicism pt. lutheranism , dupa care a renuntat pur si simplu la Crestinism , o evolutie – sau involutie- fireasca , a incheiat si s-a resemnat intr-un fel de taoism liric ecologist , al carui unic profet si adept a fost : ¨ s-au crezut intelepti si au ajuns nebuni ¨ ) .
    Numai bine !

  2. Eu am vrut sa spun doar ca astazi se ajunge foarte repede la un rezultat (nu contest rezultatul) neparcurgandu-se anumite etape, care pot fi si colaterale, dar necesare in definirea rezultatului. Cel mai bun exemplu este Solomon Marcus care nu s-a rezumat sa faca matematica ci a integrat-o in viata noastra. Nu contest stiinta ci spun doar ca aceasta se abstractizeaza daca nu se integreaza in viata noastra si nu este vorba doar de utilitate.

  3. Daca-mi permiteti , o parere diferita . Cred ca aceste distinctii , artificiale , dupa parerea mea , au la baza o filtrare a unor conceptii si concepte antice prin prisma unora moderne , existentialiste sau de alt fel , in care termenii si-au schimbat mult sensurile sau si le-au ocultat . Mi se pare evident ca la vechii greci cunoastere si stiinta sint sinonime ( episteme , gnosis etc. ) , asa sint si azi , chiar si in limbajul comun : cind si inteleptul si omul de rind sint de acord e fara rost sa cautam altceva . Stiinta in sens mai strict este , dupa antici , cunoastere apodictica , a necesarului , termenul sau realizarea cunoasterii si deci , cunoastere in act , ceva vazut ca un ideal contemplativ , foarte inalt ( trecut intocmai in ¨capetele gnostice¨ ale misticilor crestini orientali care , fiindca veni vorba , erau imbibati de aristotelism , ex. Sf. Ioan Damaschin ) . Nu se acopera decit in foarte mica masura cu conceptul modern de stiinta , stiinta empiric-deductiva , si in aceasta ambiguitate semantica cred ca se afla eroarea ; de aceea interpretarea lui Heidegger e arbitrara si reductionista ( v. de ex. W. Marx si S. Rosen ) . Ce sens au intrebarile fara raspunsuri sau o cautare fara speranta , macar , a unei gasiri , un drum fara o tinta ? Singura problema aici este daca aceste raspunsuri sint corecte sau nu , iar daca nu sint nu de stiinta e vorba , ci de o falsa stiinta : raspunsul nu epuizeaza misterul , ci il aprofundeaza . Sa nu uitam , totusi , ca principalul adversar al lui Heidegger e Platon iar interpretarile heideggeriene ale Demiurgului si formelor arhetipale , ca germeni filosofici ai civilizatiei standardizate si tehnologizate , ai ¨vointei de putere¨ si nihilismului ( asa cum il intelege el ) , frizeaza pur si simplu grotescul , nu sint cu nimic mai prejos ( sau mai presus ) decit interpretarile marxiste ( cu care s-au aliat rapid , dealtminteri ) . Ceea ce propune Heidegger in schimb e un relativism istoricist radical ( Dilthey ) , cu un ¨ocazionalism¨ subsecvent ( Schmitt ) , o forma de panteism romantic ( Schelling ) , in fond , in buna traditie germana , o filosofie vitalista si tragica , nu foarte diferita de nietzscheanism , adica , mutatis mutandis , tot un nihilism ( pe urmele lui Hegel , aseaza negatia in Seyn si in ¨momentul¨ adevarului , Ereignis ) : Fiinta lui este una ¨istoriala¨ , circumscrisa de Timp ( orizontul fiintei ) , adica de ne-fiinta , de Chronos ( ontochronie ) . Dupa Socrate ( Apologia ) ¨cel mai mare rau este stiinta inchipuita¨ . In concluzie , sint de acord cu ceea ce spuneti numai daca stiinta e luata in sensul rationalist si iluminist modern , dar in acest caz trimiterile la Aristotel sau chiar la Plesu ( ! ) sint putin ciudate , probabil ca se inscriu in polemica obisnuita si cumva sectara impotriva ¨ontoteologiei¨ si ¨metafizicii¨ . Banuiesc si o aluzie la cunoscuta parabola a vulpii si ariciului . Imi cer scuze pt. ocuparea spatiului , mi s-a parut necesara o contrapozitie , pt. un eventual cititor ¨dilematic¨ …

  4. Ionut Dediu says:

    Cam varza, se amesteca sensurile, stiinta ca cunoastere misitica, anti-stiintifica chiar, ca tot e acum la moda de cand cu Trump si revigorarea dreptei si cunoasterea ca metoda stiintifica…pana la urma sunt 2 moduri de cautare in spatiul de solutii, in graf: din computer science sunt 2 moduri de cautare in grafuri, in adancime si in latime, DFS vs BFS, dreapta vs stanga :)))

  5. Veronica Lerner says:

    Foarte interesant articolul, m-a captivat.
    As spune ca „tacerea” e un element necesar, asa cum afirmati si dv, dar nu suficient; ea trebuie completata prin „ascultare”. Nu intotdeauna tacerea implica ascultarea! Cand cineva tace, uneori persoana nu e atanta la continutul expunerii celuilalt, ci se gandeste la propriile raspunsuri. Si atunci inceteaza „schimb” de idei, comunicarea devine „aruncatura de vorbe” si de o parte si de cealalta. Numai un dialog „valabil”, un „schimb” in care fiecare vorbeste si tace, ascultand, poate duce, cred eu, la „a sti”….
    Cu stima,
    VPL
    Canada

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *