Primăvară

 

-impresie-

Motto: “Ce buruieni albastre creşteau în curtea noastrã

câţi meri cu floare-amară mi se-ncurcau în sânge

cânta cu-n spin în talpă o pasăre măiastră

şi veşnic primăvară a fost şi nu mai plânge….”

                                                                Lelia .Munteanu.

 

Livada ar trebui să fie mai îngrijită, pământul ăsta bătătorit acum că n-a plouat de mult, o să fie o mizerie si mă mir cum de-i lăsat aşa, e adevărat că are o culoare neobişnuitã – n-aş putea să spun că-i roşu aşa cum n-aş putea să spun că-i galben – incertă oricum şi e surprinzător, eleganţa terasei obligă, o frumuseţe coloanele şi treptele şi în fond întreaga arhitectură a casei e absolut impunătoare, nu mai zic de nobleţea confortului pe care dacă înauntrul casei îl presupun aici îl admir fără rezerve.

Ce să mai vorbesc!

Decor ales cu grijă, nu profesional – profesionalismul are limite serioase, caută o perfecţiune elaborată, gândită la rece, minuţiozitatea care îl caracterizează nu implică neapărat inspiraţie, dantela fină ştii cum e are un milion de farafastâcuri, dar nu-ţi vorbeşte decât dacă întrezăreşti în curbele arabescurilor o notă aberantă, o călcătură alăturea cu drumul, gafele intenţionate sau nu par oricum accidentale – dincolo de profesionalism trebuie să existe eroarea, alunecare în necunoscut, tatonare a posibilului mai ales atunci când preconizezi…posibil.

Bat câmpii precis, dar ce contează…

Ceea ce vreau să spun, este că–i imposibil să păşeşti în universul închis, nu limitat, închis, regimentat, disciplinat de o gândire trecutã dincolo de înţelegerea imediatã, concepţiunea decorativã are limite numai în măsura în care păşeşti în spaţiul ei determinant cu prudenţă, calcul predestinat în a fi aşa şi pe dincolo, altfel ea lucrează instinctual.

Aşa ca foamea şi setea care pot dezlănţui mişcări surprinzătoare.

Bah! Nimic nu-i “bătut în cuie”, trăim într-un univers relativ (original, nu glumă, nu-i aşa?), Einstein se referea la asta în mod sigur, vreau să zic, teoria lui trebuie să-i fi fost sugeratã de relativitatea realului imediat, cel în care ne mişcăm, în care se mişca şi în care tot edificiul acesta, aşa zis al civilizaţiei pendulează fie în nesiguranţe, fie în altruismul speranţei, fie în deziluzia eşecurilor …

Ce legatură există între merii în floare şi Einstein n-aş putea să spun, cert este că mi se învârt în creier şi îmi fură ideile.

Eh! Mi le amalgamează – pretenţios spus şi de aia sec – mai repede mi le îmbârligă în aşa hal încât nu le mai pot recunoaşte; merii ajung să-şi scuture floarea înainte să mă bucur realmente de ea, Einstein îşi pierde strălucirea intelectului şi devine o vedetă oarecare ieşită să asimileze ceva natură… şi, de fapt, ceea ce vroiam să spun, iniţial, mi se pare absurd de banal; în fond, ce dacă e primăvară, ce dacă livada, livezile, mă rog, toată adunătura asta de pomi în explozie florală îmi blochează orice înţelegere şi ce dacă nu mai sunt în stare să accept fără a chinui întrebări şi, mai ales, fără a aştepta răspunsuri?

Casa şi-a pierdut strălucirea – chiar aşa – verticalitatea coloanelor e numai o iluzie, e o tristeţe clătinarea asta a eleganţei care a fost, polişezi-polişezi cu insistenţă şi doar dacă rupi frâiele imaginaţiei crezi că lustrul poate acoperi decrepitul, te blochezi în a impune o idee care din start e absurdă, călăreşti în câmp deschis cu ochii numai pe mirajul orizontului, te închipui pe lărgimea oceanului peste care treci fără regrete şi ce laşi în urmă n-are nici o importanţă.

Parc-am uitat să vorbesc despre primăvară, nu?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *