Pe viu, în închisoare

De mai multă vreme, chestiunea închisorilor și a celor care le populează ocupă locuri de prim-plan pe agenda discuțiilor publice. În cele mai multe cazuri, e vorba de abordări direcționate.
Protagoniștii sunt fie cei aflați dincolo de gratii, fie puternicii aliați ai acestora din televiziuni, presa scrisă și politică. Astfel s-a ajuns la o situație de-o grăitoare asimetrie: în timp ce justiția lucrează în liniște, acționând instituțional, împlinindu-și misiunea, acoliții condamnaților se dau de ceasul morții, zvârcolinduse gălăgios, să-i scoată din pușcării. Războiul declanșat e pe cât de oribil, pe atât de disproporționat. Zeci și sute de emisiuni care incriminează cu mânie proletar-mistică justiția, pe de o parte, o tăcere discretă și decentă, de partea DNA și DIICOT, principalele învinuite, pe de alta.
Cea mai originală (și, desigur, involuntară) contribuție la acest Babel sonor o constituie concertul susținut în 2015 de formația rock-folk Pro Musica la închisoarea din Timișoara, aflată pe o stradă celebră în oraș, Popa Șapcă. Oricine trece pe lângă clădire (și e aproape inevitabil să nu treci, deoarece drumul duce spre principalul mall al urbei), va citi cu uimire cuvintele încrustate pe o placă în zid: rezidenții închisorii sunt – ni se reamintește – produși de societate. Ei nu aparțin altei lumi, n-au pogorât de pe vreo planetă străină și nici nu vor dispărea dintre noi odată cu eliberarea. Au trăit aici și se vor întoarce printre semenii lor. Poate mai buni, poate mai răi, poate neschimbați. Aș înclina să spun că perioada de penitență nu schimbă esențial caracterul omului.
Există precedente celebre ale unor cântăreți care s-au dus în închisori pentru a alina suferința celor privați de libertate. La începutul lui 1968, Johnny Cash a susținut un concert la Folsom State Prison, în California. Un an mai târziu a evoluat, cu un răsunet planetar, în alt loc de detenție, San Quentin, din același stat nord-american. În anii ’70- ’80, nume mari au amplificat lista, de la B.B. King, Sonny James, Big Mama Thornton, Frank Sinatra și Count Basie, la The Sex Pistols, John Lee Hooker, Jerry Garcia și mulți alții. Știm, cel puțin în cazul lui Johnny Cash, că evenimentele i-au lăsat dâre adânci în viața și activitatea muzicală ulterioară. Declarația lui, „deținuții sunt cei mai buni spectatori”, ar putea fi de complezență. Ce am văzut însă pe DVD-ul lansat recent de Pro Musica e de natură să te pună (cel puțin) pe gânduri. Și chiar să-i dai dreptate.
Demersul formației timișorene constituie o experiență răscolitoare. Un prieten care a participat la pregătirea concertului mărturisea, răvășit, că a trăit zilele de dinaintea spectacolului cu o asemenea intensitate, comunicând în profunzime cu oamenii descriși îndeobște drept „drojdia societății”, încât n-a mai fost în stare, din punct de vedere emoțional, să asiste și la evenimentul ca atare. Îi înțeleg perfect sentimentele. E suficient să urmărești DVD-ul concertului susținut de Pro Musica lui Ilie Stepan, Live in Prison (Show Factory, 2016) pentru a regândi o parte dintre fundamentele relațiilor inter-umane. Portretistica extraodinară datorată lui Gheorghe Șfaițer, unul dintre maeștrii imaginii de film și televiziune de la noi, propune chipuri și situații care, cu siguranță, nu se șterg ușor din minte.
Nu e vorba aici de un transfer de sentimente. Și totuși, o astfel de încercare te trimite în proximitatea adagiului medieval Memento mori. Ele te pun în fața limitei și a sondării propriilor preconcepții și spaime. Chiar dacă exuberanța echipei lui Ilie Stepan a aruncat un văl magic peste întreaga seară, o aură dramatică a învăluit, inevitabil, întâlnirea. Marian Odangiu și Pavel Vereș au gândit un logo sugestiv, alcătuit din textul „Și între ziduri sunt oameni” și din desenul unui perete care, simbolic, desparte și în același timp unește două părți ale unei inimi. E aproape imposibil să nu-ți pui problema felului în care ai reacționa tu însuși dacă destinul te-ar supune unor încercări atât de dramatice.

ilie stepan
Ilie Stepan, un vizionar al muzicii din România și un pedagog înnăscut, a găsit în conferința de presă de dinaintea spectacolului tonul potrivit și motivația profundă a demersului excelentei sale trupe (Dixie Krauser, Horea Crișovan, Doru Apreotesei, Grigore-Bujor Hariga, Lică Dolga, Bogdan Nagy, Doru Eugen Iosif, Dana Borteanu și George Găină.) Artistul a vorbit despre „energia pozitivă a muzicii” ca posibil liant între cei din afară și cei aflați, vremelnic, într-un nedorit înăuntru. Într-adevăr, memorabila întâlnire din 7 mai 2015 a reprezentat aducerea în același plan a emoțiilor câtorva sute de condamnați, ale rudelor acestora, precum și ale fanilor grupului Pro Musica. Concertul s-a vrut și o trecere în revistă a celor peste patruzeci de ani de când ființează formația legată indisolubil de marele muzician (compozitor, orchestrator, chitarist) Ilie Stepan.
Felul în care a fost filmat, de pildă, cântecul Epitaf, pe versurile lui G. Bacovia, ar merita să figureze în orice antologie a creației ce meditează asupra condiției umane. Mi-e imposibil să descriu tensiunea, emoția, chiar neliniștea bântuită de durabile coșmaruri ce se citeau pe fețele condamnaților în timp ce ascultau versurile bacoviene. Prim-planurile surprinse de aparatul de filmat sunt demne de penelul unui Goya, amintind frapant și de frământatele figuri din picturile lui Egon Schiele. Sau felul în care i-a lovit în obraz – la propriu – sintagma „nu suntem hoți” din imnul Timișoara, compus în memoria evenimentelor din decembrie 1989.
La rândul meu, am avut intuiția forței devastatoare a cuvântului, a capacității unui mare poet, cum e Bacovia, să „acopere” situații la care, cu siguranță, nu s-a gândit niciodată. Versurile sunau nu ca o poezie, ci ca acorduri ale destinului reflectat în ecouri dureroase pe chipurile copleșite de emoție ale celor aflați în detenție. Faceți un mic efort de imaginație și figurați-vă impactul versurilor „Aici sunt eu/ Un solitar,/ Ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu.// Cu-al meu aspect/ Făcea să mor/ Căci tuturor / Păream suspect” asupra unor oameni pentru care solitudinea, izolarea, amărăciunea, plânsul, depersonalizarea și suspiciunea sunt modul de viață cotidian. Pro Musica a avut inspirația și curajul să pună această oglindă a disperării umane în fața unor ființe a căror condiție e, prin excelență, tragică.
Filmul concertului conține mai multe inserturi – convorbiri cu participanții la concert aflați în detenție. Ascultândui, nu ai deloc senzația unei rupturi între ei și exterior. Vii, informați, coerenți în opinii și expresivi în gândire, lăsau impresia celei mai firești dintre lumi. Scoase din context, opiniile lor ar fi putut figura la fel de bine în dezbaterile despre muzică la oricare post de televiziune al momentului. La fel și gesturile celor care, în feluri inexprimabile, au trăit un eveniment muzical greu de imaginat și de realizat. Prezența discretă a „mascaților” în curtea închisorii nu avea, nici ea, aerul amenințător pe carel știm din alte situații. Era doar discretul semn de exclamare care atrăgea atenția asupra situației excepționale în care se aflau cu toții: pușcăriași, rude ale lor, gardieni, muzicieni, vizitatori, gratii și ziduri. Faptul că admirabilul Ioan Băla, comandantul, în acel moment, al penitenciarului, a făcut posibil un astfel de concert ținut în curtea penitenciarului, pentru prima oară în România, cu aparatură muzicală performantă, e un semn că umanitatea și normalitatea sunt valori care n-au apus definitiv.
Așadar, încă o realizare ieșită din comun marca Ilie Stepan / Pro Musica. Am ales ca titlu al acestui articol redarea brută a lui „live” („pe viu”), și nu „în direct”, cum e tradusă îndeobște. Și asta pentru că rareori am avut o mai stranie senzație de vivisecție. Dar și de certitudine că viața vibrează extraordinar chiar și acolo unde ea pare să fie doar prelungirea anemică a unui fitil de lampă gata să se stingă.

Notă: articolul a apărut în premieră în revista ”România literară” și este publicat aici cu acceptul autorului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *