Muzica bună e o minune. Twin Arts (http://www.twinarts.ro/ ) aduc în mod constant în România muzică bună. Ei sînt, în felul acesta, nu fac decât să duc mai departe raționamentul început, un fel de mijlocitori pentru minuni.
Am ținut să încep în felul acesta pentru că nu știu dacă e chiar o tradiție, dar e o obișnuință destul de supărătoare la noi) ne cam ferim de faptele bune. Ne ferim de ele, ne ferim să vorbim despre ele, le subînțelegem (cu atît mai mult cu cît nu sînt atît de dese pe cît s-ar cuveni să fie) sau, mai grav, le trecem cu vederea. Twin Arts aduce minuni muzicale în România; Twin Arts face multe fapte bune. Iar mie îmi face cu adevărat plăcere să subliniez aceasta, aici.
Luni seara, 24 aprilie, Gregory Porter a venit pentru prima dată în România. Solistul, născut în 1971 în Sacramento, un ”greucean” al jazzului actual, dar și colegii săi – cei cinci – din trupa care l-a acompaniat, memorabil, la București au făcut show la Sala Palatului, scena pe care s-a cîntat. Fără să fiu critic muzical, fără să pretind competențe ieșite din comun și nici măcar foarte avansate în privința muzicii, concertul lui Gregory Porter a fost unul dintre cele mai rotunde, mai substanțiale și mai plăcute la care am participat vreodată.
Luni seara nu am fost singur la acest concert. Am avut plăcerea să îl însoțesc pe un bun prieten – născut în România, dar trăind de cîteva decenii deja în altă țară. Un prieten care revine uneori aici, la noi și de la care învăț, de fiecare dată, foarte mult(e). E un om delicat, extraordinar de atent și de inteligent.
”Cu mine, un oraș se vede altfel” – mi-a mai spus de cîteva ori, în anii trecuți, dar niciodată nu am înțeles ce anume vrea să spună mai bine decît am făcut-o luni seara. Prietenul meu are un handicap locomotor semnificativ, iar faptul de a merge are pentru el o încărcătură de sensuri mult diferită. La finalul concertului de luni seara, prietenul meu mi-a spus, zâmbind și fericit de muzica pe care a auzit pe scenă din nou, că ”Bucureștiul se vede altfel cu mine”. Chiar așa este, chiar așa a fost!
Iată, pe scurt, o perspectivă altfel legată de perimetrul Sălii Palatului. Lucrurile încep să se vadă, cînd e să se vadă, chiar de la intrare. Acolo există, de pildă, cîteva locuri de parcare pentru persoanele cu handicap. Dar trebuie să cauți foarte bine – căci nu vei găsi deloc ușor – o rampă pentru a facilita accesul pe scările de intrare de la Sala Palatului. Scări destul de adînci și foarte incomode pentru cineva cu handicap de mers. Apoi, înăuntru, la casa de bilete – se poate întîmpla (cum nouă luni seara, spre pildă) să ceri locuri cît mai accesibile așa încît o persoană care merge foarte greu să ajungă cît mai simplu și mai lejer în sală și să primești, cu zîmbetul pe buze și cu încredințări că ”totul va fi bine”, cu totul altfel de locuri. Iar înăuntru, și mai înăuntru, pe căile de acces care duc efectiv către sală, să observi cît de simplu s-ar fi putut face unele lucruri în privința accesului persoanjelor cu dizabiliăți locomotorii și cît de multe trepte inutile – care pot deveni infernale – sînt în realitate de urcat, pentru că lucrurille nu sînt acolo așa cum ar trebui să fie.
Holding on, luminițe la final (din telefoane, nu altfel), o sală electriza(n)tă, cu oameni în picioare, Take Me to the Alley, Musical Genocide, solo-uri admirabile de la pian, saxofon, bas, contarbas și tobe, energie, sens, nerv, ”Pace și Iubire” (acesta a fost mesajul de final al lui G. Porter, în concertul de luni seara), un bis de zile mari: luni seara a fost o sărbătoare a muzicii la Sala Palatului. Acolo unde muzica (poate) face minuni.
La final, mă gîndeam și mă gîndesc și acum că oamenii ar putea să ajute mai mult aceste minuni…
