Încă o pipetă, vă rog!

Am fost, în perioada 18-25 aprilie 2017, la Cluj, la Campionatele Europene de Gimnastică. Am trăit intens de tot, la cote maxime, fiecare clipă, cum nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme. De foarte multă vreme, ca să o spun pe cea dreaptă. Am simțit că fac parte dintr-o poveste, cu oameni ireal de frumoși în jur. Marian Drăgulescu și Cătălina Ponor, dar și Larisa Iordache, au făcut spectacol. Elissa Downie, britanica, și sora ei Rebecca, accidentată la paralele. Claudia Fragapane, accidentată la bârnă. Nu pot uita lacrimile ei, de după concurs. Brațul Elissei, petrecut peste umerii ei, în semn de susținere. Evoluția magistrală, la inele, a grecului Petrounias Eleftherios, sub privirile incisive ale campionului de altădată, Dan Grecu. Timpul a stat, acolo, în loc. Am strigat și aplaudat ca pentru zece vieți, din toți rărunchii. Mi-au crăpat palmele de la atâta aplaudat. Nu-i bai, Marius a câștigat o cremă de mâini elvețiană la tombola organizată, în fiecare zi, de Zepter, cei cu oalele acelea meseriașe, care gătesc aproape singure. Mâinile devin catifelate încă de la prima administrare, vă asigur. Am făcut laringită de la țipat, dar am fost, preț de cinci zile, cel mai fericit om de pe pământ.

Pe Nadia am zărit-o cu greu, era în tribuna oficialităților, vizavi de locul în care era plasată banca noastră. (În fața ei, Emil Boc cu soția. Panglica tricoloră, specifică primarilor, se vedea din depărtare, așezată mândru, în diagonală, pe piept.) În prima zi, îmbrăcată-n roșu cald. În zilele următoare, în blugi și sacou, închise la culoare. În ultima zi, când a dat medalia Cătălinei Ponor, pentru aurul obținut la bârnă, am văzut-o-n costum alb, ca pe un înger. A plâns, când, în calificări, Drăgulescu a sărit curat și a aterizat ca la carte. A plâns și când același sportiv a luat aurul la sol. Avea zilnic interminabile sesiuni de autografe, clipe când spectatorii năvăleau în spațiul ei și cereau dedicații pe toate obiectele posibile, de la biletele cu care au intrat la steagul în trei culori, de la tricoul în miniatură, cu sigla competiției, la ambalajul de la pizza cumpărată de la unul din standurile de afară. Același tip de pizza, la toate standurile, în toate zilele concursului. Dacă ar fi să reproșez ceva organizatorilor, asta ar fi tema, cu siguranță. Foarte puțină ofertă, deși spațiul era generos. Ar fi avut numai de câștigat. Nu exista nici măcar mascota de cumpărat, cum se întâmplă, de obicei, la competițiile mari. La mirarea noastră prelungită și întrebarea aferentă, vânzătoarea a răspuns că nu se știa ce mascotă va câștiga concursul de licitații. Prin urmare, puteau fi achiziționați doar niște penibili cățeluși din pluș, niște pixuri comune sau niște tricouri fără prea multă personalitate. Foarte puțin. Nu puteai intra cu sticle de apă pe stadion, am înțeles acest lucru, ele ar fi putut să fie trimise de vreun nebun direct în capul sportivilor, dar mi s-a părut nefiresc să văd un stand cu vin de Jidvei, de unde spectatorii puteau cumpăra, fără nicio restricție, mai multe sticle, dacă-i țineau buzunarele. Vin cumpărat la sticlă, nu la pahar, cum era apa sau sucul vândut la alte chioșcuri. Nimeni nu și-a pus întrebarea dacă aceste sticle constituie un pericol real, căci, nu-i așa, apa nu se confundă niciodată cu vinul.

1 2 3 4 5

Euforie, iubire, perplexitate, dinamism, bucurie fără margini. Senzația aceea de copleșeală, de paralizie, parcă, cu inima blocată-n necuvânt, când s-a cântat imnul și toată sala vuia în aplauze, in the heart of Transylvania. Oamenii se ridicau în picioare și aplaudau minute în șir când intrau sportivii în sală, pentru încălzire, când evoluau, nu mai conta cine e, din ce țară vine, dacă va lua sau nu medalie. Am aplaudat când s-au accidentat, susținându-i din toate puterile, când cădeau de la bara fixă și rămâneau lați câteva clipe. L-am aplaudat pe cipriotul Marios Georgiou, care, deși accidentat la sărituri, a continuat să-și facă exercițiile, scrâșnind din dinți, la încă trei aparate. Aplaudam, pentru că totul era minunat, de poveste. Am stat cuminte și dimineața, în tribunele goale, cu două ore înainte de a începe concursul, doar noi, urmărind mișcările gimnaștilor noștri, ale celor străini. Lângă noi, s-a așezat pe bancă, la un moment dat, Andrei Muntean, component al echipei masculine naționale de gimnastică artistică. Nu a participat la Cluj, fiindcă e în faza de recuperare, după o accidentare gravă, survenită imediat după Jocurile Olimpice de la Rio. A venit să-l susțină pe Marian Drăgulescu. Tot acolo s-au așezat, în altă zi, sportivii ruși, Nikita Nagorny și Artur Dalaloyan, cel care avea să ia aurul la sărituri, devansându-l pe Marian. L-am văzut și pe ucraineanul Oleg Verniaiev, cel care, după ce anul trecut a ieșit vicecampion olimpic la Rio de Janeiro, a reușit să ia la Cluj aurul la individual compus și să-și apere titlul olimpic câștigat la paralele. Tot el a venit, la sfârșit, când a coborât de pe podium, cu ideea să arunce spre public buchetul de flori primit de la oficialități. Alt moment de maxim delir în sală, nici nu mai știu cum, la picioarele noastre, a aterizat buchetul rusului David Beliavski. L-a revendicat mama, la întoarcerea acasă, bucuroasă și ea să țină-n mâini buchetul verde cu alb, auster, format din mici crizanteme și flori de bumbac, primit de gimnaști la Cluj. Ioana Crișan, Olivia Cîmpian, junioarele, nu au urcat pe podium, dar tinerețea și ambiția lor ne-au cucerit pe toți. Câte fotografii au fost făcute de Iulia, sute, mii, selfie-uri reușite sau ratate, cu Cătălina Ponor, Octavian Belu, Andreea Răducan, ba chiar cu o gimnastă din Olanda, așa, ca pentru diversitate. Aparatul s-a și blocat de la atâta sublimă agitație, nu mai poate transfera fotografiile de pe telefon în memoria computerului, dă eroare, nu recunoaște fișierele.

Seara, târziu, cu picioarele ferfeniță de la atâta stat pe scaun ori de la atâta țopăială, ne retrăgeam la Restaurantul Arena, destul de camuflat, situat în spatele arenei clujene, locul unde s-au desfășurat evenimentele. Acolo ne-a întâmpinat un chelner de modă veche, destul de bătrân, politicos, zâmbitor, atent la toate dorințele noastre. Mare minune când ne-a întrebat dacă ne-a fost frig. Știa că am participat, în calitate de spectatori, la acel campionat de gimnastică. (Televizorul dat la maximum pe TVR însoțea conversația. Alina Alexoi se entuziasma, cu glas răgușit, la evoluția Cătălinei Ponor. Alături, pe ecranul altui televizor, Virgil Ianțu punea întrebări de cultură generală unor concurenți trași la patru ace.) Sigur, eram înghețați, afară ploua, de dimineață ninsese, nu cred că erau mai mult de cinci grade.

Cu aer secretos, a scos de sub tejghea două păhărele, le-a adus elegant pe masă și, cu oarecare timiditate, ne-a îndemnat să consumăm delicata doză de țuică, să ne încălzim nițel. Ne-a întrebat, apoi, dacă mai dorim o pipetă. Am observat că produsul cu pricina nu avea să figureze pe bonul cinei. Mi-a plăcut acel cuvânt, pipetă, folosit de un chelner aristocrat, cu șervetul petrecut peste cămașa apretată. Am luat cina în fiecare seară acolo, la aceeași masă, sub atenta coordonare a maestrului al cărui nume nu aveam să-l aflu niciodată. Când a câștigat Drăgulescu medalia de aur la sol, paharele au fost schimbate, pipeta s-a triplat, semn că toată țara se bucura. În altă zi, când a câștigat Cătălina Ponor aurul la bârnă, au apărut în mijlocul mesei, în vază, trei lalele roșii, cu căpățâna imensă. Nu știu cum se face, oameni buni, din toate colțurile țării, dar cred că orașul lui Emil Boc nu ar mai fi același fără chelnerul cu pipeta magică. Presupunând că nu am trăit ca-n transă, că n-am trecut dintr-o dimensiune într-alta, razant în ficțional, în acele câteva zile de frenezie, vă îndemn să testați pe propria piele senzația de irealitate din acel restaurant transilvănean!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *