Ce au de făcut creştinii mireni în chestiunea guvernării actuale

Pe scurt, creştinii trebuie să-şi urmeze poiectele lumeşti fără să le pericliteze pe cele spirituale. E important să fie foarte clare priorităţile şi scara de timp la care pot fi atinse, cât durează până le atingi.

Ceea ce gândim ca prioritar este un scop sau un obiectiv al unui proiect, a unui mod organizat prin care acţionăm. Proiectele lumeşti personale se derulează la o scări de timp mai scurte decât a vieţii unui om, iar cel spiritual, de mântuire, acoperă întreaga viaţă a unui om.

Proiecte lumeşti publice au cei care îşi asumă roluri de conducere în instituţii sau, posibil doar într-o democraţie liberală, roluri active în societatea civilă. Scara de timp a acestor proiecte e mai mare decât viaţa lor personală, e de câteva generaţii.

E mai puţin cunoscută în societatea noastră scara de timp la care se evalueză intern acţiunile publice ale Biserici. Mireanul nu are treabă direct cu asta, dar e important să o ştie. Care e această scară se poate vedea din exterior de exemplu dintr-un evanghelistar (programarea în timp a slujbelor). Pentru unul publicat în 2012 programarea Sf. Paşti e până în 2118, şi a citirii Sf. Evanghelii pe săptămâni până atunci la fel. Adică scara de timp e de circa 100 de ani în privinţa cărţilor. Acesta a fost o decizie de nivel operarţional. O decizie de nivel strategic are scară de timp de ordinul a o mie de ani.

Mireanul angajat în proiecte personale şi publice nespirituale trebuie să nu pericliteze pe cele personale şi publice spirituale.

Pare ridicol să vorbim despre evaluarea impactului deciziilor oamenilor cu privire la guvernarea actuală asupra unor interese spirituale asociate unui proiect cu durată multi-milenară. Şi din punct de vedere lumesc chiar este.

În 100 de ani de acum încolo putem avea războaie mondiale, ridicări şi căderi de dictatori. Putem să avem noi teorii fizice, noi tehnologii cu impact enorm în toate domeniile. Toate acestea sunt procese cu scară de timp mai mică şi parţial independente de funcţionarea Bisericii. Toată istoria asta arată, dinamica mai accentuată a politicului, socialului şi economicului în raport cu spiritualul.

Biserica asigură un mediu de capital social, nişte factori de comandă externi favorabili libertăţii de gândire şi acţiune în lume. Ea susţine proiectele de cele mai diverse feluri care se pot desfăşura într-o democraţie liberală. Numai în spaţiul civilzaţional unde a existat Biserică a apărut prin evoluţie culturală firească democraţia liberală.

De aceea a fi loial Bisericii e ceva diferit de a fi loial unor proiecte cu durată mai scurtă de timp. Un creştin caută să evalueze cu discernământ ce se întâmplă şi pentru asta urmăreşte atitudinile publice ale ierarhilor şi liderilor lumeşti, e atent, face un efort, gândeşte pe cont propriu.

Şi se roagă, fără asta efortul de gândire e zero pe plan spiritual. Nu cred că-şi imaginează cineva că poate prezice raţional ce va fi peste 100 de ani, ce e de făcut acum pentru ca să fie mai bine atunci.

Într-o situaţie normală nu se pune problema unei prioritizări extreme la un mirean între interesele spirituale şi cele lumeşti. Asta e specific poate călugărilor şi în particular ierahilor. Dar ce trăim astăzi nu e o situaţie normală. Poate fi un mirean creştin moderat în chestiunea guvernării actuale ?

Pentru orice oameni de stil totalitar opiniile moderaţilor, rezonabililor, sunt doar un ciocan cu care dau în capul opozanţilor fermi: vedeţi că voi sunteţi exageraţi ?

Cei care au acum puterea nu vor decât bani şi slugi, au renunţat la ideologii, e pe faţă. E ca în junglă. Daca n-au agresat manifestanţii public prin interpuşi, dacă nu au procedat ca în Rusia lui Putin, e din calcul, ar fi pierdut bani. Dar o fac pe la spate. Mimează bunăvoinţa şi lucrează.

Cand ai un răpitor în faţă a fi rezonabil inseamna moartea.

În acest context poziţia domnului Liiceanu si altele asemenea sunt singurele raţionale din perspectivă seculară.

Dar un creştin nu poate să aibă o astfel de poziţie, deşi o înţelege. Creştinii trebuie sa găsim un echilibru cu discernământ. Echilibrul nu poate fi tăcerea sau a te pune la dispoziţia celor care vor să fie stapani de sclavi. Nu poate fi o poziţie rezonabilă monotonă.

Cred că în primul rând poate fi una a adevărului. Adevărul trebuie spus. Fie că pare rezonabil, fie că nu pare.

Dar ce e e adevărul ? Pentru creştin în primul rând e persoana lui Hristos. Spunerea lui susţine proiectul personal de mântuire şi implicaţiile lui publice.

Apoi este adevărul asociat altor tipuri de proiecte, nespirituale. Acel adevăr prin care dăm seamă de realitatea lumii din jur. Trebuie el spus tot ?

Ce fel de adevăr este acesta ? M-am uitat puţin pe un studiu al Noului Testament pentru seminariile de teologie din 1981. Dincolo de specificitatea unor linii de interpretare, tip-antitip, se lucrează cu un realism tare al referentului, similar celui al omului de ştiinţă naiv si al cunoasterii comune, nespecializate.

Cu o astfel de presupozitie nu e posibilă decat încercarea unui cuplaj direct intre ştiinţă si religie, sau conflictul standard ireconciliabil pentru cine refuza schemele de cuplare.

La fel este şi în cazul relaţiei cu politicul. Mireanul spune ce vede, tot, adevărat, realitatea accesibilă oricui. Nu ţine cu o parte, nu lucrează cu două standarde. Că e plagiat sub 4% şi nu e peste. Etc. Dacă nu, mai bine tace. Adevărul factual, empiric, trebuie spus tot.

Apoi mai este şi situaţia mireanului intelectual. Un cuplaj indirect între religie şi celelalte discursuri, un cuplaj filosofic, slăbeşte realismul ambelor discursuri, fără a relativiza. Sunt n variante de realism, mai modeste sau mai tari, unul dintre ele ar putea fi contextualizat în funcţie de tipuri de proiecte, cu scări existenţiale diferite, iar la aceeaşi scară cu probleme de rezolvat diferite (cazul disciplinelor stiintifice).

Pentru teologia academică e probabil inacceptabilă orice slabire a realismului tare din considerente dogmatice si de eficienţă a vieţii Bisericii intr-o lume dominata numeric de realişti naivi. O susţinere sus şi tare pubică în faţa oamenilor needucaţi a punctului filosofic de vedere e împotriva intereselor publice pe termen lung ale Bisericii.

Demersul de cuplare indirectă (si eliminare a disputelor) e consumabil doar pentru o nişă foarte îngustă de oameni cu cunoştinte relevante înţelegerii sale. Nu va putea atenua distincţiile tari care dau identitatea vizibilă cu uşurinţă cultural si social a corpurilor de cunoaştere respective. Şi nu va avea nici un impact asupra disputelor politice pe termen scurt, în viitorul previzibil, câtă vreme omul este fiinţa pe care o vedem, educată aşa cum vedem.

Un mirean intelectual nu va insista pe a spune tot adevărul teoretic la care are acces. Deşi indumnezeirea personală nu mai presupune nici un discurs, treptele intermediare fiind lăsate în urma, ea e primejduită de ignorarea nevoilor altora. Biserica e comunitară şi treptele trebuie să rămână disponibile celor care vin din urmă. Cei mai mulţi oameni au nevoie ca de aer de un realism tare. Iubirea de Dumnezeu e numai împreună cu iubirea de oameni.

Adevărul factual, a ceea ce vedem cu toţii şi poate pricepe oricine trebuie spus în mod nepartizan. E o laşitate să nu spui şi să te preocupi egoist de mântuirea ta. Adevărul teoretic trebuie spus cu discreţie şi fără emfază, e dinamic, evoluează cultural şi poate sminti. Rostul lui într-un astfel de context e de detensionare a relaţiilor dintre oameni cu minţi puternice, sau de prevenire a tensionării lor. Nu trebuie insistat pe adevărul teoretic care tensionează. Adevărul Hristos trebuie mărturisit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *